* George Lesnea amintindu-şi de preţuirea antumă a lui Ionel Teodoreanu: „Celebritatea lui a fost grandioasă, fără pereche din acest punct de vedere în istoria noastră literară. (…) Parcă era un profet. Se ţinea lumea după el pe stradă. Îl opreau oamenii. Îi aruncau flori pe fereastră”. Sunt unii deranjaţi de medelenizare şi melancolizare, dar de ce…uitare?
* Profesorul de română de la Liceul Naţional din Iaşi fâlfâise în aer teza elevului Teodoreanu Ionel-Metaforel, întrebând clasa, congestionat la faţă: „Cine-i porcul care se numeşte Ionel Teodoreanu?” „Nu mă numesc decât Ionel Teodoreanu”, replicase elevul. „Eşti un porc, totuşi, fiindcă debutezi în literatură cu un plagiat. Ia să-mi spui acuma, băieţele, de unde ai furat imaginile astea?” Profesorului nu i-a venit a crede că abundenţa de metafore originale n-ar fi fost un furt literar. Aşa „a debutat” Ionel!
* Ionel Teodoreanu, studiind dilemele contemporanilor: „Când prozatorul român scria nuvele, dumneata oftai după roman, spunând (cu drept cuvânt) că nu te poţi hrăni cu aperitive. Deci ceteai romane franţuzeşti, oftând după romanul românesc. Acum însă, de când ai romane româneşti în toate vitrinele, nu vezi în ele, cu dezgust, decât obezitatea sprintenii nuvele, şi cam strâmbi din nas, cetindu-ţi ziarul”.
* Ionel Teodoreanu, entuziasmat de Capşa: „Ce este Capşa? O cofetărie de lux, hang valah al parizianului Boissier? Un restaurant elegant a cărui ţinută, bucătărie şi pivniţă respectă canoanele clasicismului gastronomic francez? Un hotel distins? Dacă vreţi, da. Fiecare dintre acestea în parte, şi toate laolaltă, sunt Capşa. Dar fenomenul social Capşa depăşeşte tripticul comercial, fiind, mai presus de acesta, o academie oficioasă a rafinamentului autohton şi un criteriu care include nuanţa unui superlativ”.
* Ionel Teodoreanu iar despre Capşa, într-un exerciţiu comparatist: „Pe malul caragialesc al Dâmboviţei, Capşa e la antipodul sifonului, ţoiului, mititeilor, scobitorii polivalente şi vociferării, – adică la antipodul crâşmei. Capşa este (sau era) un pas spre Franţa”.
* Invitat de Demostene Botez la redacţia „Însemnări literare” (acasă la Botez), Ionel Teodoreanu i-a cunoscut pe Ibrăileanu, Topîrceanu, Sadoveanu. „Nevrâstnicul” Ionel încerca să şi-i scoată din suflet, ei fiind intraţi în istorie: „Viitorul începea agresiv majuscul cu mine şi cu generaţia mea; ceilalţi erau trecutul, bătrânozaurii. (…) Dar care generaţie nu caută să se elibereze prin insurectă tăgadă şi superbă desconsiderare de sub puterea zeilor ei?”. După ce Sadoveanu citise o proză, profesorul Ibrăileanu îi spuse junelui Ionel Teodoreanu, la întoarcerea spre casă; „Ne acopere pe toţi”…
* A critica „medelenisul” a devenit o modă, din cauza impresiei „de lungime, de repetiţie, de fir despicat în patru” (Camil Petrescu). Cine apreciază o anumită filigranaţie a fluxului epic, mai degrabă se va abţine de la asemenea răutăţi: prin sălile de concerte se mai ascultă şi Paganini, nu numai Mahler. Succesul popular, la limitele de sus ale adulaţiei, l-a bulversat, cum avea să mărturisească însuşi… avocatul Medelenilor: „faima mea este aceea a unui Leonard prelungit în literatură, a unui Rudolf Valentino, cucerit de femei şi pasionat de cuceriri… Un fel de tenor literar”.
