* Un student i se adresase lui Călinescu: „Dumneavoastră, maestre, care studiaţi «delirele onirice», aţi putea să-mi daţi un sfat. Cum în somn deseori visez că sunt profesor, ce aş putea să fac ca acest vis să devină realitate?” Divinul critic îl aduse repede cu picioarele pe pământ: „Soluţia e să dormi mai puţin, tinere!”
* În excursiile sale documentare, austerul G. Călinescu cobora de pe tron, citindu-le subalternilor în palmă, cu o competenţă simulată de specialist în chiromancie; punea la cale mici farse, cu porniri de copil ştrengar; asista, amuzat, la improvizaţii de fantezii comice. Amintindu-şi de o studentă, care la examen l-a citat trunchiat(„Goe e un Faust în embrion”), maestrul a exclamat: „O, spirit pedestru! Ce-am vrut să spun şi ce s-a înţeles!”
* G. Călinescu, ilustrând „rima plină” se manifestă didactic şi…rebusistic: „«Rima, când cunoşti catrenul,/ Vine repede ca trenul»”. Oricât de lapon în versificaţie aş fi, mi-e peste măsură să „cat renul”, rezultatul fiind „către…nul”
* În „Gâlceava înţeleptului cu lumea”, G. Călinescu e pus pe glume, inventând rime rare: „Când îl zăresc cu ochii lui de crap,/ – Şi-l întâlnesc în fiecare zi – / Îmi vine-adesea capul să i-l crap/ dar întrebarea e: îl pot găsi?” Cu o posibilă replică, imaginată tot de „divinul critic”: „Când poetul nu prea ştie/ Ce e vers pe româneşte,/ Nu vorbeşte, nici nu scrie;/ Tace peşte!” Pe un ton alert, ştiu că le zice…
* O anecdotă din cartea lui G. Călinescu „Gâlceava înţeleptului cu lumea”: O femeie de spirit, foarte limbută, primeşte vizita unor amici, care nu vin cu mâna goală, ci cu un alt musafir. Doamna îi pune noului oaspete o sută de întrebări, fără a-l lăsa să-i răspundă. „Ce părere aveţi despre noul musafir?” – fusese întrebată de amici. „E un tip şarmant. Rar un om mai spiritual ca el”. Dar spiritualul era mut din naştere…
* G. Călinescu, în decembrie 1944, la „Tribuna poporului”: „Cine nu ştie că sunt oameni pitici, oameni care mănâncă sare cum mâncăm noi dulceaţă, oameni care numără până la 3 după care faptă cad extenuaţi, în vreme ce alţii, mai evoluaţi, numără până la 5 şi simt, după acest efort, necesitatea unui somn reparator”. Numai boxerii au privilegiul de a fi trimişi în lumea viselor, după ce li se numără până la 11!
* Soţia nu se recunoaşte în Vera din „Cartea nunţii”. Pe mătuşile din roman, Călinescu le-a adăpostit, „veridic” în „casa cu molii”. Să fie vreo trimitere subtilă la „moglie”?
* Trăind o vreme în „capitala Moldovei”, lui G. Călinescu nu-i scăpase exagerarea sonetistului Mihail Codreanu, care considera drept „piramidă” obeliscul miniatural, sprijinit pe patru lei, din Grădina Copou; o elită aristocraţia uzată ieşeană şi amănuntul pitoresc că aici ţarul Petru cel Mare al Rusiei a binevoit să se îmbăieze şi să se închine, în calitate de oaspete şi salvator al domnitorului Dimitrie Cantemir, membru al Academiei Berlineze.
* Scriitorul ieşean Aurel Leon în vizită la Călinescu. „Ascuns” printre cărţi deschise la anumite pagini, gazda îl invitase pe oaspete: „Stai colea, dar unde ciorile să stai? Ia loc pe scaunul meu. Prima condiţie a unui adevărat gazetar e să scrie la fel în orice poziţie, chiar şi atârnat în ştreang, să scrie numai adevărul din punctul lui de vedere. Te-ai cuibărit? Hai scrie”. Pe atunci, Adevărul de abia îşi arăta… Scânteia.
* De la Doña Fafula, o babă spaniolă(prin portavocea „divinului critic”): „Legile bat încotro vor regii”; „Nu crede în profeţii care făgăduiesc câte în lună. E o vorbă: dacă era ghicitor, nu murea calic”; „De! şi găina e de la ţară, dar o mănâncă domnii din Sevilla”; „Vorbele şi fulgii le iau vântul”; „Asta-i viaţa: unde s-ar duce boul să scape de arat?”.
* Scumpetea şi inflaţia anului 1947 în viziune epistolară călinesciană: „Iubite cumnate, fă-ţi o pomană cu mine şi trimite-mi cu împrumut două milioane: din care un milion să-mi cumperi un curcan, de 600000 un kil de batog, iar restul de 400000 să mi-i trimiţi să-mi iau opt kile de fasole uscată. Iar dacă întârzii cu o zi, trimite-mi patru milioane”. Sistem economic falimentar, necruţător ca un…killer!
* Întâlnindu-l, G. Călinescu l-a anunţat pe esteticianul Tudor Vianu că a intrat în „Panteonul nemuritorilor”. Părându-i-se prea reţinut, criticul i-a reproşat: „Nu te bucuri, te faci numai că te bucuri”. Şi delicatului Perpessicius, noul academician a ţinut să-i reproşeze: „în definitiv, dumneata nu eşti decât un simplu membru corespondent al Academiei”. Luându-se la întrecere cu o tânără blondă la înot, pe la mijlocul lacului Floreasca, Călinescu a început să dea, panicat, din braţe. De pe mal, soţia Vera, disperată, a început să strige: „Săriţi! Ajutor! Se îneacă un academician!” Dar poate oare un nemuritor să se înece?
* În amfiteatrul arhiplin al Universităţii din Iaşi, tânărul profesor G. Călinescu încânta asistenţa cu aceiaşi fervoare cu care, spre zenitul vieţii, va interpreta toate personajele din piesa sa de teatru „Ludovic al XIX-lea”. Observând, de multe ori, cum studenţii nu puteau ţine pasul cu debitul oratoric sclipitor, Călinescu îi apostrofa tandru; „Îmi dau seama că nu mai comunicăm, dar nu mă cobor, ridicaţi-vă dumneavoastră la mine”. Secvenţă relatată în 1967 în revista „Ateneu” de către I.D. Lăudat. Îi de lăudat.
