- interviu cu îndrăgitul actor Vasile Muraru
Îndrăgitul actor român Vasile Muraru, cu care se mândreşte judeţul Neamţ – el fiind unul din fii lui de importanţă naţională – a împlinit joia trecută 57 de ani. Născut la Piatra Neamţ, dar originar din Doina (Girov), Vasile Muraru a făcut studiile primare în comună, cele liceale la „Petru Rareş”, după care a absolvit (la clasa profesorului Dem Rădulescu) Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
Are în spate o bogată activitate teatrală şi de film (peste 20 de filme, cu cei mai importanţi regizori români), devenind repede unul din cei mai îndrăgiţi actori de revistă români. Este autorul unor cuplete politice extrem de populare, cele multe dintre cele relizându-le în colaborare cu alt mare actor de comedie, Nae Lăzărescu, jucate pe scena Teatrului „Constantin Tănase”, prin numeroasele turnee în ţară şi în străinătate, sau pe micul ecran.
La împlinirea vârstei de 57 de ani, joia trecută, am publicat prima parte a unui amplu intreviu, în care Vasile ne-a povestit câteva din amintirile sale din copilăria de la Doina, despre învăţătorii de acolo, despre primele „roluri” jucate încă de pe vremea când era elev în clasa primară.
Săptămânal, vom publica câte o parte din acest interviu. Astăzi, despre primul său contact cu oraşul Piatra Neamţ, despre liceul „Petru Rareş”, pe care l-a urmat, despre căsătorie…
– Ce îţi aminteşti din primul tău contact cu oraşul?
– Ţin minte că eram mărişor şi veneam cu căruţa, cu bunicul, dar mergeam doar pe marginea oraşului. Nu vedeam centrul, îl ocoleam. Mergeam la lemne pe la Doamna, pe la Agârcia, pe la Mănăstirea Bistriţa, chiar pe la Bicaz. Plecam de acasă de cu noaptea, trecem pe marginea oraşului, ajungeam în pădure, uneori tot noaptea, culegeam lemne şi înapoi acasă. Apoi, mai venem la bâlci, dar tot în marginea oraşului. Ei, când a fost să fie prima venire în oraş, în centru, dădeam bună ziua la tot omul pe care-l vedeam pe stradă. Mulţi se uitau miraţi la mine, întrebându-se probabil de unde i-oi fi cunoscând eu aşa de bine de le dau bineţe cu aşa mare entuziasm. Dar eu aşa eram învăţat de acasă, să dau bună ziua la toţi oamenii cu care mă întâlnesc prin sat…
– Cu cine ai venit în Piatra Neamţ când ai dat examen la liceu? Cum ţi s-a părut oraşul?
– La liceu am venit cu maică-mea. Ţin minte că atunci când s-a strigat catalogul – eram repartizat la clasa a IX-a B – eu nu m-am auzit strigat. Eram mai prin spatele altora în careu şi nu am auzit. La un moment dat am văzut că am rămas aproape singur în careu. Nu mă auzisem strigat. Parcă mai erau vreo 2-3 rămaşi şi ei ca mine. Ne-au luat însă un profesor şi ne-a dus la clasele noastre. Abia atunci m-am liniştit. Oraşul? Ni s-a părut ceva mirific, fabulos, ceva extraordinar. Era un fel de metropolă imensă pentru ţăranul din mine de atunci.
– Numeşte măcar trei dintre colegii tăi de clasă din liceu.
– Câţi dintre colegi îi mai ţin minte? Cum adică? Ţin minte aproape toată clasa. Chiar azi, când am trecut spre Mănăstirea Horaiţa cu naşul băiatului meu, domnul Grigore Grigore (un poet bucureştean; n.n.), ca să-i arăt picturile lui Dinu Huminiuc de acolo, îi spuneam: uite, aici stătea Guţă, aici Humă, dincolo Atomi. Prieteni buni cu mine, toţi din Negreşti, care făceau naveta. Apoi din oraş: Costel Bunea, Cojocaru, Maria Lozonschi, soţia lui Huminiuc, Migală, Genoveva, soţia domnului primar de Piatra. Îţi spun toată clasa dacă vrei. Eram repartizaţi pe cabinete. Era o clasă specială de biologie-chimie. Când am terminat au intrat toţi la facultate. Toate fetele au luat fie la medicină fie la farmacie, primele locuri la aceste facultăţi erau ocupate de fetele din Piatra Neamţ. Liceul Petru Rareş era vestit şi atunci. Când le spuneai profesorilor de la facultate cu cine ai făcut matematica nici nu te mai ascultau, îţi puneau nota din oficiu. Ştiau ei că dacă ai trecut clasa cu Dumitreasa era clar. Eu am avut norocul că nu m-am întâlnit cu domnul profesor. Mă întrebau colegii la facultate: ai făcut matematica cu Dumitreasa, nu? Eu le răspundeam bucuros: am avut norocul să nu-mi fie profesor …
– Ştiu că te-ai însurat în anul III de facultate. Cum s-a descurcat timidul de atunci care erai?
– Da, în anul III m-am îndrăgostit … m-am însurat. Mulţumesc lui Dumnezeu că din 1979 până acum sunt cu aceeaşi soţie, avem doi copii. A fost mai greu la început dar a fost şi frumos, eram tineri… Da, eram timid. M-am cunoscut cu soţia prin altă colegă, care era la medicină. Ştiu că am ajutat-o să-şi care lucrurile la o nouă gazdă. Aici, în gazdă, colegă de cameră, era şi soţia. Am văzut cât de frumos râde, am intrat în vorbă. I-am spus că sunt student la construcţii. Nu i-am spus că sunt la teatru ca să nu par uşuratic. Apoi, uşor-uşor, ne-am cunoscut mai bine, ne-am căsătorit.
A consemnat Nicolae SAVA
