“Eşecul fatidic” (Mihai Agape, Editura “Nona”, 2014) inserează o proză care, cel mult doar după titlul anterior “Lampa care întinde morţii prada”, poate pretinde a fi poliţistă. O moarte stupidă, localizată într-un sat de pe malul Prutului, petrecută în registrul insidios şi acrimonios al unui regim de stirpe totalitară şi aflată sub spectrul unor circumstanţe aparent enigmatice, declanşează ample investigaţii de urmărire şi elucidare.
Gavril Ambruş, procurorul criminalist proaspăt retrogradat şi însărcinat cu instrumentarea cazului, aflat în proximitatea promiscuităţii şi propunându-şi să dea lovitura vieţii sale, în dispreţul blamabil faţă de lege, direcţionează ancheta pe o pistă precară şi falsă. Mai ales că se preconizează şi se implementează, cu discretă inconformitate, o vastă operaţiune de reconstituire şi reconsiderare a cazului (dosarul iniţial fiind dat la topit), după 14 ani de la comiterea crimei şi sub imboldul ireprimabil al agonisirii unei colosale sume de bani.
Autorul, urmărit de empatice premoniţii şi evitând cu abilitate să eşueze pe panta estompării orizontului de aşteptare al virtualilor cititori, pătrunde în intimitatea profilului personajelor şi extrage ceea ce este exemplar şi esenţial pentru conturarea unor chipuri şi închipuiri memorabile şi pentru surprinderea atâtor de mărginite clipe inconfundabile (Şi precum într-un final cu veleităţi apoteotice, fie ele eroice sau erotice, dar amplificate de energii paroxistice, spre dimineaţă, în camera încă învăluită în umbra evanescentă a nopţii, se profilau trei siluete proiectate într-o încleştare aidoma acelei contopiri dintr-o inconturbabilă devălmăşie.).
Întâlnim, de la un capăt la altul al cărţii, o realitate încărcată de veridicităţi şi autenticităţi ce le percepem ca fiind o probă paradigmatică de sursă inspiratoare aproape insurmontabilă în confruntare cu ficţiunea. Numai aşa se explică faptul că naratorul izbuteşte să proiecteze şi să configureze, cu maximă acurateţe, destinul implacabil al acestui personaj principal cu rol central (un versat procuror).
Asistăm astfel, fără să fim oarecum vexaţi, la situaţia paradoxală în care, dincolo de faptul că victima şi anchetatorul au un sfârşit tragic similar, un procuror îşi încheie definitiv şi iremediabil cariera, care se anunţa destul de strălucitoare. Toţi s-au lepădat de investigator şi l-au stigmatizat, în primul rând colegii şi prietenii. Dar lovitura decisivă avea să o primească sub povara adevărului declamat de o puzderie de personaje periferice şi uneori marcate de versatilităţi (martorii acuzării şi apărării), eroi care, chiar şi cei condamnaţi şi reabilitaţi, în contextul relevabil şi narativabil dat, se pot defini cu pregnanţă ca având valenţe verosimile incontestabile.
În pofida numeroaselor accente de senzaţionalism investigativ ce s-ar preta a fi atribuite celor două cumplite drame, naraţiunea care ni se propune nu-şi justifică raţiunea de a se revendica de la specia romanului de aventuri poliţiste. Înclinăm a crede că această scriere este una de tip narativist-documentarist. Cu atât mai mult dacă ţinem cont de faptul că majoritatea personajelor din carte, inclusiv victima Nicolae Hoară, implicate în procesul de restabilire şi remontare a împrejurărilor în care s-a produs evenimentul dramatic de la Colţu-Cornii, sunt de prin părţile satului Sălăgeni (înghiţit de năpraznica năvală a apelor din anii 70) şi fac parte integrantă din universul natalităţii autorului.
O carte scrisă de un pictor veritabil care înlesneşte cititorului, în ipostaza de prozator (scenarist) şi etalându-şi o indubitabilă expresivitate plastică, întâmplări, scene, acţiuni şi stări de lucruri pornind de la preparativele de reconstituire şi reconsiderare ale unui proces penal. Asemenea celebrului scriitor american / englez Henry James (Un lucru autentic / The real thing), numai că acesta din urmă este prozator sadea şi îşi derulează naraţiunea de pe poziţia unui pictor (personaj magnific), plecând de la leitmotivul unei şedinţe de pozat.
Aşadar, pictorul Mihai Agape îmbrăţişează temporar, scriind această carte (Lampa care întinde morţii prada) şi având drept materie narativă un proces de judecat, o altă zonă estetică şi anume aceea de prozator. Zonă corect şi cu talent acoperită. Fără să pericliteze, câtuşi de puţin, valoarea, viabilitatea şi durabilitatea acelei dimensiuni artistice care l-a consacrat.
George BRĂESCU
Titlul cu „Lampa care…” e atât de frumos , că nici nu mai are rost să scrii cartea. Și atunci, normal, nu mai e nevoie nici de cronică literară, nici de „senzaționalism investigativ”. nici de „personaje principale cu rol central” și alte „veleități apoteotice” care stârnesc „destinul imlacabil” și pohta de înjurătură. Și nu se cade, chiar acum, la începutul postului mare…