În această vară, s-au împlinit 11 ani de la cea mai poetică tragedie din cultura română: moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş (pentru cei mai puţin cunoscători, el este cel care a scris “Mistreţul cu colţi de argint”) şi sinuciderea soţiei sale, balerina Irinel Liciu.
În câteva cuvinte, viaţa celor doi a însemnat dragoste, comunism, puşcării politice, delaţiuni, poezie, viaţă dublă, dragoste, moarte, sinucidere. Poetul Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu au trăit toate acestea vreme de o jumătate de secol. Când el a murit, la 25 mai 2002, ea a mers acasă şi s-a sinucis. Avea 74 de ani şi ar mai fi trăit, probabil, câţiva ani. Dar n-a mai găsit niciun motiv să o facă. Doinaş a murit la 80 de ani şi o lună. A decedat la Spitalul Fundeni, din Bucureşti, într-o seară de vineri spre sâmbătă. 25 mai 2002 . A făcut infarct la finalul unei operaţii. Avea cancer şi l-ar mai fi dus pe picioare, dacă inima nu i-ar fi cedat. Soţia sa, Irinel Liciu, a fost chemată la spital de medicul Irinel Popescu, cel care-l operase pe poet. A ajuns la Fundeni şi l-a văzut pe Doinaş mort. S-a întors acasă, s-a îmbrăcat frumos, şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera. “Duminică dimineaţă i-am telefonat lui Irinel. Mi-a răspuns o voce nelalocul ei. Era menajera familiei Doinaş. Ca un persoanj din Elias Canetti mi-a comunicat sec că tocmai o găsise pe Irinel sfârşită în bibliotecă” – spunea Emil Hurezeanu. Pe biletul de adio scria: “Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”
Un poet minor şi o balerină în vogă
Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu s-au cunoscut la mijlocul anilor ’50, în Bucureştiul prăfuit de tancurile Armatei Roşii. El era încă un poet minor, fiu de ţărani din Arad. Ea era vedeta Bucureştiului, balerină la Operă, cu studii de balet făcute la Moscova şi Leningrad, curtată de Bodnăraş şi Maurer, prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. El stătea în gazdă la un balerin. Aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea. Se întâmplă rar, dar uneori se întâmplă: obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală. Şi n-a fost numai atât. La începutul anului 1957, Doinaş era condamnat la puşcărie politică. Motivul: a omis să denunţe un coleg de la revista “Teatru”, care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. A fost eliberat în februarie 1958 şi pe la colţuri se vorbea că eliberarea sa, după numai un an, nu e străină de Irinel Liciu. Balerina s-ar fi folosit de prietenia cu fiicele lui Dej pentru a-l smulge pe Doinaş din temniţă. Poate că a fost şi asta, poate că a fost şi angajamentul de colaborare cu Securitatea pe care poetul l-a semnat în închisoare. L-a semnat, l-a denunţat pe Ion Caraion, Ion Caraion l-a denunţat pe Marin Preda, piesele de domino s-au tot prăbuşit unele peste altele. Dar viaţa lui Doinaş a continuat într-un apartament în centrul Bucureştiului, bucurându-se de toate avantajele unui reeducat, căsătorit cu o femeie frumoasă şi celebră. Povestea Doinaş într-un interviu, la TVR: “Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga”. Irinel Liciu era în culmea gloriei. Primise în 1958 titlul de Artistă Emerită de la Gheorgiu-Dej. Însă cuplul de balerini de pe scenă Irinel Liciu – Gabriel Popescu era unul mai celebru decât Irinel Liciu – Ştefan Augustin Doinaş. Gabriel Popescu – colegul ei de scenă, era balerinul de aur al României comuniste. Ce tristeţe pentru Partid, şi ce fericire pentru Doinaş: Gabriel Popescu era homosexual. (Iar faptul că poetul Doinaş a locuit o vreme în aceeaşi cameră cu celebrul balerin îi va face pe mulţi, în timp, să-l considere de aceeaşi orientare sexuală). În 1965, acest mare balerin, Gabriel Popescu, a fost închis pentru orientarea sa sexuală, iar mai apoi a cerut azil politic în Occident. Fără Gabriel, Irinel Liciu a apărut tot mai puţin pe scenă. La sfârşitul anilor ’60, a părăsit Opera din Bucureşti şi nu s-a mai întors. Irinel a continuat dansul din plăcerea de a dansa. Doar atunci când vârsta a împiedicat-o să mai apară pe scenă, niciun fel de preocupare în legătură cu baletul nu a fost continuată ca o activitate profesională. Nici lecţii de balet, nici conducere de instituţii.
Celebritatea lui Irinel se mută la Doinaş
Cu plăcerea de a dansa s-a încheiat la Irinel şi arta de a dansa. Iar gloria ei apunea pe măsură ce Ştefan Augustin Doinaş îşi lua avânt spre marea literatură. Trecuseră anii purgatoriului comunist şi interdicţia de a publica. Vin, în serie, la Doinaş: primul volum de poezie publicat, prima traducere, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, apoi premii internaţionale, medalia Goethe pentru monumentala traducere a operei “Faust”, călătorii în străinătate, mari avantaje oferite de comunişti în schimbul unor mărunte compromisuri. De pildă, poeziile de propagandă semnate Ştefan Augustin Doinaş. “Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine”, spunea poetul într-un interviu acordat Eugeniei Vodă. Doinaş călătoreşte în Franţa şi Germania, îi întâlneşte pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, stă cu Cioran în mansardă şi face filosofie cu el. Merge la New York, doarme în apartamentul de protocol al lui Ceauşescu: “Am ajuns acolo graţie ministrului de Externe din acea vreme, George Macovescu, care a dispus aceasta subalternilor săi de la New York. Bineînţeles, eu şi soţia mea ne-am bucurat de televizorul în culori, care, odată deschis, ne permitea să discutăm fără teama de microfoane”, mărturisea el în 1990, în dialog cu Petru Cârdu. “Mare poet, dar îi cam plac servitoarele” – aşa se şoptea în lumea literară despre Doinaş. Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: “Astăzi ne despărţim”. Dar Liciu şi Doinaş rămân împreună. O iubire mare iartă trădările. Revoluţia din 1989 îi prinde galopând spre vârsta a treia. Ea respirând în ritmul vitalităţii lui. Doinaş devine membru al Academiei Române. Alexandru Paleologu şi alte personalităţi din lumea universitară românească îl propun, în 1992, pe lista pentru Nobelul literar. Intră în politică şi între 1993 şi 1996 e senator al României din partea Partidului Alianţa Civică. Îşi dă seama la timp şi admite la final: “Calitatea mea de senator e nesatisfăcătoare”. Primeşte premii literare şi distincţii, conduce o revistă, “Secolul 20”. Scrie tablete săptămânale în “Cotidianul”. Rămâne poet până la finalul vieţii. Doinaş îşi dă seama că trec secolele şi trece timpul vieţii lui. Schimbă numele revistei pe care o conduce, din “Secolul 20” în “Secolul 21”. Urmează accidente vasculare, medicamente, cancer, mers în baston. Îşi dă seama că moare. Într-un discurs public, într-un ianuarie, de ziua lui Eminescu, spune: “E acest vers eminescian care, pentru mine, continuă să fie un miracol al limbii române şi al poeziei, în general, pentru că el se compune din trei verbe, plus un adverb de timp, adică din patru abstracţiuni”. Evident, era vorba de primul vers eminescian din poezia “Odă în metru antic”: “Eu nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Iată ce delara cu puţin timp înainte de moartea poetului Doinaş prietenul său, scriitorul Alexandru Paleologu: “Îl văzusem pe Doinaş relativ recent, ultima oară – la spitalul Elias, unde mergeam amândoi la controale de-astea, ambulatorii. L-am întâlnit acolo într-o zi. Nu mai ştiu ce banc a spus el – care-i plăcuse şi pe care-l aflase de curând, mai fără perdea. Era un banc porcos şi tâmpit. Am râs de ne-am prăpădit la spital, pe culoarele alea, mergând amândoi cu bastoane. A fost ultima oară când ne-am întâlnit”.
Un pumn de somnifere şi un bilet de adio
Când şi-a dat seama că Doinaş va muri, Irinel Liciu şi-a dat seama că şi ea va muri, căci spunea adesea că nu i-ar putea supravieţui. Şi nu i-a supravieţuit. Era sâmbătă seara. Ea şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, s-a aşezat la biroul lui Doinaş, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera. Au fost decoraţi post-mortem. El cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Mare Cruce. Ea cu Ordinul Naţional Serviciul Credincioşilor. El a fost făcut general de brigadă, ea locotenent. Regimentul 30 Gardă şi Protocol i-a purtat pe ultimul drum. S-a cântat cu fanfara, s-au tras salve. Pentru ea, Partiarhia Română a dat dezlegare să fie înmormântată creştineşte, chiar dacă a comis suicidul. Sunt înmormântaţi în cimitirul Bellu, pe celebra alee a Academicienilor. Gabriel Popescu, balerinul homosexual cu care dansa Irinel Popescu la Operă în anii ’50-’60, s-a întors din exil şi le-a făcut un mic monument. Acum e mort şi el şi a fost înmormântat alături. “Gestul lui Irinel Liciu mi se pare cutremurător de frumos. Toată lumea ştie că sinuciderea e un foarte mare păcat. Rişti să nu te mai întâlneşti dincolo cu cel iubit. Eu cred însă că Dumnezeu e mai deştept ca noi” – declara acelaşi Alexandru Paleologu.
