Biblioteca Bicaz, gazdă generoasă a atâtor manifestări culturale de înaltă ţinută, ne-a propus recent un inedit duplex… familial: artiştii plastici Brânduşa Mateş-Stanciu şi Ovidiu Stanciu, într-o expoziţie de portret (ulei pe pânză şi/sau carton) şi caricatură. De fapt portretul este singurul care poate concilia tehnici atât de diferite: pictura în ulei şi grafica. Pictura permite o realizare în general realistă, cel portretizat devenind personaj, în timp ce caricatura distruge personajul, dar naşte caracterul. De obicei subiectele sunt celebre, lesne recognoscibile de către un public larg: politicieni, actori, vedete rock, sportivi etc.
Evident caricaturistul (Ovidiu Stanciu) îşi tratează cu o infinită înţelegere victima, cu un soi de înduioşare canibală: portretul alunecă uşor în deformări groteşti, viciile ascunse, secrete ale caracterului devin relevante. Portretul soţiei este totuşi tandru, ceea ce înseamnă că şi artiştii pot avea o familie (eventual) fericită. Un amănunt semnificativ: Ovidiu este fiul unui artist plastic (Theodor Stanciu) extrem de apreciat în zonă (pe drept!), un excelent ilustrator de cărţi, dar şi un portretist de mare talent, de la care cred că a luat multe lecţii de desen liber (în particular). Unele dintre opere erau expuse ca rufele la uscat probabil cu îndemnul subsidiar: să ne spălăm între noi rufele posibil curate!
În replică Brânduşa Mateş-Stanciu este o… incurabilă lirică, personajele ei fiind romantice sau chiar preromantice: multe chipuri angelice de copii isteţi, domnişoare visătoare, cu capul sprijinit graţios în palmă. Portretele te privesc direct, în faţă, uşor interogativ, uşor enigmatic, fiind într-o aşteptare activă, nu ca cea din faţa unui aparat de fotografiat cu expunere prelungită. Soţii schimbă între ei amabilităţi plastice, Ovidiu Stanciu fiind un posibil Delacroix. Pictura Brânduşei Mateş-Stanciu ajunge la o iniţiatică înţelegere a umanului pe care îl tratează convingător şi tulburător, artista părând mult mai matură decât vârsta ei biologică.
Lucian STROCHI
