Artistul nu îşi refuză anumite evadări în diferite tehnici expresioniste, unele amintind de Victor Brauner, altele permiţând osmoze cromatice şi invazii ale culorii dincolo de hotarul desenului primar şi primordial. Ne aflăm în zone stranii acvatice, cu sfere amintind de crearea lumii sau de o invazie de meduze, sfericizarea amintind de incompatibilitatea dintre anumite substanţe (uleiul şi apa – de exemplu). În spatele sferelor, ca un ecou al acestei lumi, obiecte (totuşi) epave, o vioară sau un alt instrument muzical sau chiar casnic. Mozaicul lui Prisecaru îl (re)găsim peste tot, chiar şi în mecanismele atât de iubite ale unor expresionişti. Pendularea între timpuri e asigurată de obiecte: un vas medieval e alături de un bol antic, dar şi de un telefon contemporan. O pădure mozaicată pare un teritoriul al unei magii, dar şi un vitraliu.
Ironia pictorului este extrem de fină, uneori abia sesizabilă: un rege călăreţ pleacă într-o călătorie iniţiatică, poate într-o cruciadă. Dar crenelurile cetăţii pe care o părăseşte aminteşte stăruitor de turele (turnurile) din jcul de şah. La fel şi calul şi regele şi înţelegem că lumea poate şi un joc (logic desigur). Ochiul e înscris într-un triunghi, care la rândul său e înscris într-un ochi care e înscris într-un triunghi. O povestire într-o ramă închisă într-o altă povestire în ramă. Obţinem infinitul prin multiplicare, ca între două oglinzi paralele. Alteori ochiul devine un peşte lacrima e o aripioară. Peştele este în greacă acrostihul lui Isus (Ihtyos), apele de despart biblic şi religia se poate naşte din simboluri. În fine ochiul înseamnă strălucire, adică lumină, adică dumnezeire. Suntem departe de ochii unui Ţuculescu, ochii acestuia fiind lipiţi de lucruri, oferindu-le acestora o posibilă viaţă. Sferele lui Prisecaru intră în vortexuri primoridiale, în spirale esenţiale, iar sferele devin sau sugerează o energie comparabilă cu cea a stelelor negre. Un seminud (doar un bust) e format doar din unduiri, curbe, falduri, asemeni unei sepii în deplasare. O trecătoare extrem de îngustă ne aminteşte de Gaspar Friedrich, dar peisajul a abil construit, astfel încât poate fi citit în două registre, chei sau canion, acesta fiind văzut însă de sus, cerul fiind apa şi invers.
Reîntorcându-ne la grafică: Cristinel Prisecaru nu ezită să-şi aibă propria apocalipsă, obiecte perforate, sfâşiate, ca la Bosch, un ceas amintind de Încăpăţânarea memoriei a lui Dali, o rigoare în dezordine sugerând o replică la Melancolia lui Dürer, o casă amintind de Ensor, cu o tumoare ţâşnind din zid, ca şi un zid suspendat imposibil, un sertar explodând, o enigmatică Sfânta Sofia, o cometă peşte, o pânză de păianjen încercând să invadeze totul. O biserică de tip colonial, spaniolă, dar dintr-o ţară columbiană, dar şi un posibil decor dintr-un film mut; o grenadă buburuză; pere cosmice sfidând rafturile care par mesaje transmise telegrafic, perforate; o splendidă imagine a iubirii care leagă într-adevăr „sori şi stele”.
Atent la detalii (unele par a fi privite prin microscop), dar artist al marilor spaţii siderale, având instinctul polemic al unui caricaturist, ironia unui mizantrop, melancolia unui preromantic, adept ale unei rigori acceptate şi însumate arhitectural, Cristinel Prisecaru este un artist important care şi-a deschis multe punţi, multe căi de atac. A câştigat aproape toate bătăliile, mai urmează să câştige şi războiul. Vorbeam cândva despre marii artişti şi spuneam că ei sunt aceia care conciliază convingător heracliticul cu eleaticul, ajungând la un echilibru major al operei. Heracliticul Cristinel Prisecaru ne-a demonstrat valenţele şi potenţele. Mai rămâne ca eleaticul să funcţioneze la fel de convingător.
Adică răbdare, exerciţiu, variante, curajul renunţării, din nou răbdare. Şi vom avea acel echilibru dorit. Până la urmă, echilibru unei opere de arte este, ca şi în fizică, un echilibru indiferent.
Lucian STROCHI
FOTO: www.evenimente.florinmihai.ro
