apa

Pentru români și strămoșii lor geto-daci, apa a fost și este unul dintre cele patru elemente din care s-a clădit lumea. În miturile cosmogonice stră-române elementul apei este omniprezent, la fel ca în mitologiile tuturor popoarelor arhaice ale lumii. Prezența și simbolistica apei în tradițiile, basmele și spiritualitatea românească este surprinzătoare prin definiție, plină de semnificații și personaje proprii din panteonul credințelor populare autohtone.

Apele începuturilor

Toți marii folcloriști care au studiat și cercetat miturile și credințele străvechi ale populațiilor românești din interiorul și exteriorul granițelor țării au descoperit aceeași credință în privința apei asociată haosului primordial. La începutul începutului, înainte de Moș Adam și chiar de Dumnezeu, n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Oriunde te-ai fi uitat era numai apă. Apa aceasta stătea nemișcată ca o oglindă, căci nici vânturi care să o tulbure nu existau pe atunci, scria regretatul cercetător, etnolog și artist Marcel Olinescu. Alte credințe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toți marii folcloriști precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Mușlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulpescu. Toate aceste mituri cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut universul, lumea și implicit, viața (surprinzător sau întâmplător, toate teoriile științifice actuale susțin că viața pe Terra a apărut în apă, acum sute de milioane de ani).

Apa trece, pietrele rămân

Pentru români, indiferent de provincia unde trăiau sau de perioada istorică, apa a fost un simbol la materiei prime, al curățeniei și castității, al stihiilor regenerării și purificării, și chiar al izvorului vieții. Apa pentru strămoșii noștri era un prețuit simbol ambivalent. O substanță și o esență primordială din care iau naștere toate cele văzute. Și în care acestea revin prin regresiune și dizolvare. Bunăoară să nu uităm de multitudinea basmelor și poveștilor noastre care ne vorbesc despre Apa Vie și Apa Moartă. La fel ca la alte popoare, și la români apa este un simbol al inconstanței: Apa trece, pietrele rămân”. Cultul apei și mai ales al apelor are rădăcini în spiritualitatea geto-dacă și s-a transmis în mare parte și în creștinism. Anumite fântâni, izvoare, cursuri de apă erau venerate și lângă ele se organizau ceremonii religioase și rituri de trecere. Să nu uităm că dacii înainte de a porni la luptă aveau ritualuri solemne în care se împărtășeau și beau din apa Istrului (a Dunării), fluviu considerat de ei un adevărat strămoș-zeu. Geții venerau apa râului Ialomița, care în Antichitate se numea Naparis, Arumeti sau Helivakia. Romanii veniți aici au venerat și ei apa lui Danubis, căruia i-au adus numeroase ofrande pentru a câștiga bunăvoința zeului-fluviu. Regretatul etnolog și antropolog Romulus Vulpescu relatează și despre o tradiție ascunsă a românilor legată de apă, așa numit-a hidromancie sau divinație în apă. Ghicitul în apă era o taină ascunsă, transmisă doar celor selectați după niște criterii necunoscute în prezent. Vrăjitorii foloseau vase din metal sau lut în care puneau apă neîncepută pentru a citi în oglinda apei. Tot ei erau capabili de a citi în suprafața apelor liniștite din fântâni, sau în locurile unde se strângea apa de la ploi și zăpezi. Peste aceste rituri și credințe străvechi s-a grefat și folosirea apei sfințite la biserică. În credințele românilor apa sfințită la biserică devine pură și miraculoasă. Are puterea de a izgoni spiritele rele, de aceea aghiazma a devenit un antidot universal folosită și în prevenirea sau tratarea anumitor afecțiuni medicale.

Apa Vie, Apa Moartă, Apa Sâmbetei

Studiind mitologia strămoșilor noștri, descoperim și Apa Vie. Prezentă în basme și legende, apa vie a stră-românilor este nimic altceva decât unul dintre aspectele miraculoase ale apei cu care se vindecă sau este vindecat eroul principal, solar prin definiție, care este răpus mișelește de un dușman. Ea nu se află în opoziție cu Apa Morții, cum s-ar crede la prima vedere, ci este într-o relație de complementaritate totală cu aceasta din urmă. Apa vie din povești se găsește în locuri inaccesibile, unde se bat munții în capete, și aducerea ei este o sarcină extrem de grea, deoarece acești munți se odihnesc doar la amiază sau de câteva ori pe zi pentru un timp foarte scurt, când se poate lua apă. Adusă de un ajutor al eroului, ea îl învie numai dacă bucățile din trupul său ciopârțit de dușman sunt în prealabil închegate cu ajutorul Apei Moarte. Aceasta din urmă nu trebuie confundată cu așa numita apă de mort sau apa morților. Aici este vorba despre apa folosită la spălarea rituală a morților, obicei prezent și astăzi. În mitologia noastră mai întâlnim două ape magice care străbat Universul văzut și nevăzut. Apa Sâmbetei, care dă ocol Pământului, poartă obiectele pierdute și se scuge în Tărâmul Celălalt și Apa Duminicii care izvorăște în Rai, ocolește cerurile și coboară pe Pământ ca o apă curată și sfântă. Astăzi, cunoaștem expresia a se duce pe Apa Sâmbetei, cu sensul de a se risipi, a se prăpădi, a se pierde. Românii mai credeau că această apă care curge în tărâmul de dincolo este patronată de Sfânta Sâmbătă. Râu fabulos, izvorăște de sub rădăcinile Arborelui Lumii, ca apă curată, dar după ce înconjoară Pământul de 3, 7, sau 9 ori, ca un șarpe, se îndreaptă spre iad. Doar că înainte de a ajunge în iad, Apa Sâmbetei mai trece pe lângă niște ostroave (insule) populate de sufletele Blajinilor sau Rohmanilor, considerați în popor drept sufletele unor oameni cuvioși, deosebit de blânzi și drepți. Această proprietate face ca orice curs de apă care curgea printr-un sat de pe vremuri să reprezinte simbolic principala cale de comunicare între cei vii și cei morți. Tot pe ape curgătoare românii dădeau drumul ofrandelor rituale în diferite sâmbete calendaristice dedicate pomenirii morților. Pe aceleași ape se aruncau obiectele care au aparținut mortului după înmormântare, sau se lăsau pe apă toate obiectele vechi, nefolosibile în gospodărie, considerându-se că au avut și ele parte de moartea lor simbolică și prin urmare aparțin deja strămoșilor la care trebuie să ajungă. În magia populară, toate apele curgătoare aveau ca arhetip de raportare Apa Sâmbetei, și deveneau astfel căi de exorcizare a tuturor bolilor și relelor. (va urma)

Articolul precedentRomânilor nu le place să ducă gunoiul
Articolul următorȘopârla “Jim Morrison”

1 COMENTARIU

Comments are closed.