Sub acest titlu publicăm în câteva episoade fragmente din mărturisirile emoţionante, ilustrând personaje şi momente incredibile dintr-o irealitate care e încorporată în istoria noastră, ale unui erou al Rezistenţei armate din munţii Bucovinei, Gavril Vatamaniuc (în imagine), care, la 78 de ani (când s-a născut cartea), avea o memorie incredibilă. Interlocutorul său, scriitorul Constantin Hrehor, preot paroh la Grăniceşti, Suceava, a adunat paginile acestui lung interviu într-o carte, “Muntele mărturisitor”, apărută pentru prima oară la Editura “Timpul” în anul 2002.
“Am remarcat un fel de Predică de pe munte întoarsă. Cum erau şi timpurile. Şi oamenii. Căci ce venea din Răsăritul care l-a alungat pe Dumnezeu, înlocuindu-l cu ateismul, nu putea fi de folos oamenilor… Voi repeta câteva lucruri pentru a intra în cronologie. Am venit de pe front din Crimeea şi m-am înscris într-o şcoală militară din Făgăraş, în 1944 am terminat Şcoala militară nr. 1, clasa de subofiţeri de infanterie. Absolvenţii au fost duşi pe front în Cehoslovacia, traversând nişte păduri la nord-vest de Brno, în apropiere de localităţile Nemesbrud şi Podu Babei. Am avut câteva acţiuni periculoase cu nişte unităţi puternice, germane, care erau izolate pe munţi; acestea nu aveau câtuşi de puţin intenţia să se predea. După amintita confruntare, am aflat că s-a terminat şi războiul, prezentându-ni-se comunicatul de terminare a acestuia. Am mai rămas în Cehoslovacia trei luni în pădurile respective, în corturi, după care toată armata română s-a întors pe jos în România. Cei o mie de kilometri din Cehoslovacia până în România i-am parcurs în trei luni. Tot timpul am călătorit numai noaptea, pentru că erau călduri mari şi ziua era extrem de obositor. De ce a venit pe jos armata română? Pentru că toate trenurile de marfă erau ocupate de sovietici, în timp ce treceam cu unităţile noastre peste Cehoslovacia, peste Ungaria, până în România, peste atâtea noduri de cale ferată, până când se ridica bariera, treceau zeci şi zeci de trenuri încărcate cu captură de război din Germania. Nu ştiu dacă voi fi crezut, dar spun că, într-o garnitură cu captură am văzut un vagon închis. Scânduri până la jumătatea uşii: doi ruşi stăteau cu picioarele răsfirate peste scânduri şi cântau din armonici, din acordeoane. Am văzut şi vagoane enorme cu axe de fabrici, cu roţi masive şi enorm de multe lăzi numerotate. Ţin minte că am văzut şi lăzi cu numărul 1367, asta nu pot uita, atâtea lăzi, vă închipuiţi câtă captură au ridicat ei din Germania! Am ajuns în România. Cazarma noastră de la Calafat, adică reşedinţa Regimentului 31 Dorobanţi de care aparţineam eu, era ocupată de ruşi. Am intrat în ţară pe la Arad şi am coborât pe Valea Jiului, la vale, la Târgu Jiu, şi la Filiaşi ne-am oprit, în comuna Ţânţăreni ne aşteptau două batalioane, în comuna Filiaşi, un batalion. Se apropia iarna. Marele Stat Major, Guvernul României au hotărât ca noi să ne evaporăm de acolo şi să mergem la Băileşti; acolo am stat toată iarna. În 1946, în primăvară, am fost chemat la comandamentul regimentului şi mi s-a adus la cunoştinţă că sunt mutat din regimentul 31 Dorobanţi la Legiunea de jandarmi Constanţa. Mi-am făcut bagajul, am predat ce am avut de predat, mi-am luat echipamentul şi valiza şi am plecat la Constanţa. Acolo eram treizeci şi doi de subofiţeri din toată armata română, tineri şi bine notaţi la memoriu. Eram acum jandarmi. Ni s-a făcut o prezentare, ni s-a spus ce avem de făcut şi cu toţii am fost duşi la «Carmen Sylva», în vila jandarmeriei”. (va urma)
