0:00

Anii rezistenţei, anii suferinţei (I), ZCH NEWS - sursa ta de informații

Sub acest titlu, vom publica, în câteva episoade, fragmente din mărturisirile emoţionante, ilustrând personaje şi momente incredibile dintr-o irealitate care e încorporată în istoria noastră, ale unui erou al Rezistenţei armate din munţii Bucovinei, Gavril Vatamaniuc, care, la 78 de ani (când s-a născut cartea), avea o memorie incredibilă. Interlocutorul său, scriitorul Constantin Hrehor, preot paroh la Grăniceşti, Suceava, a adunat paginile acestui lung interviu într-o carte, ”Muntele mărturisitor”, apărută pentru prima oară la Editura ”Timpul” în anul 2002.

 «Am văzut lumina dintre pământ şi cer într-o zi de toamnă a anului 1924, la 25 noiembrie, în Suceviţa. Eram cel de-al zecelea copil al gospodarilor Vasile şi Elisabeta Vatamaniuc. După cei şapte ani de şcoală generală, la numai 16 ani am luat un drum nepotrivit cu această vârstă, cu copilăria – am îmbrăţişat viaţa de cazarmă. Aveam 17 ani şi jumătate când am plecat pe front. Era anul 1943. Ajunsesem în Crimeea, unde am stat 6 luni de zile… Ce m-a determinat să merg sub arme? Am terminat şcoala primară; ce să fac aici? Tata a murit când aveam 14 ani. Am rămas eu cu o soră. Toţi ceilalţi erau căsătoriţi. Eu, împreună cu sora mea, care era mai mare decât mine, am rămas fără stea. Am zis: „Merg şi eu ca şi Costel, ca şi Niculai. Mă reangajez, fac şcoală şi voi avea o sursă de viaţă asigurată, căci aici este foarte greu”. Aşa am zis şi am plecat. Vreau să vă spun un lucru şi-am să revin ca să nu scap ocazia. Când făceam Şcoala militară la Făgăraş, deja Bucovina era ocupată jumătate de către ruşi. Era şi Suceviţa ocupată. Familiile erau evacuate. La şcoală, dimineaţa la şase, deşteptarea. Până la şapte, în pielea goală până la jumătate, pe stadion, gimnastică şi frecarea cu zăpadă în gerul cumplit al Făgăraşilor -, înviorarea, cum se spune, şi cafeaua, acea apă de orz ars, cu vreo două sute cincizeci grame de pâine; plecam la instrucţie pe munţi. Făceam exerciţiile cu nemţii, nu era glumă. Instrucţia, temele de luptă, salturile etc. trebuiau să iasă „nemţeşte”, după regulile şcolii germane. Dacă ceva nu era în regulă, fără nici o concesie, ne întorceau de douăzeci de ori înapoi. Şi iar reluam salturile şi exersam până ne buşea sângele. Mi s-a întâmplat aceasta când eram copilandru de 17-18 ani, vârstă împlinită în comuna Caracut, în Crimeea. Am venit de acolo şi am intrat la şcoala militară la 18 ani şi 6 luni. Nu era uşor deloc; la 12 se aducea masa, acolo pe munte, cu marmizele. Mâncăm, aveam jumătate de oră repaus şi iarăşi treceam la instrucţie. Veneam seara la ora 6 în cazarmă, la şcoală; mâncăm şi plecam înapoi – aplicaţie de noapte până la ora 24. De la 6 la 12 noaptea program pe munte, instrucţie. Ştiţi ce înseamnă asta? Şi mâncarea nu era prea grozavă, ca la cazarmă. Dar nu m-am gândit niciodată să dezertez, am spus că trebuie să termin orice ar fi, ca să câştig banul meu şi să trăiesc. Veneau de acasă, din timp în timp, pachete; mai ales bănăţenii primeau pită şi slană. Eu nu aveam cui scrie. Stăteam şi plângeam într-un colţ; nu plângeam, stăteam ca o curcă plouată acolo şi mă uitam cum mănâncă alţii din pachet; eu trăiam cu ciorba din gamelă, dar hotărât să termin şcoala… Eram foarte bun la înot. Şi acum cred că aş putea trece Dunărea în Marea Neagră! Când eram la şcoala din Constanţa, la „Carmen Sylva”, mă aruncam pe valuri de cinci-şase metri şi mergeam până nu mă mai vedeam în larg. Am sărit şi în Marea de Azov, în Crimeea; mă joc liber ca delfinul în apă. Am învăţat să înot în bulboanele din râuleţul Suceviţa; eram un mare amator de scăldat, dar timpul era limitat. Trebuia să merg, când veneam de la şcoală, după oi, în pădure, după lemne de foc. Când venea mama de la câmp trebuia să găsească totul pregătit, oile la locul lor, lemnele tăiate. Când venea, târziu, obosită, după un drum de optsprezece kilometri de mers pe jos, de la câmp spre casă, mama trebuia să le găsească pe toate puse la punct. Nu erau atunci mijloace de transport. Ea venea împreună cu sora mea, făcea mâncare şi adormeam cu toţii istoviţi. Mă sculam de cu noapte, duceam oile în pădure şi alergam la şcoală. Lipsurile şi dorinţa de a fi independent, de a avea bruma mea, m-au împins în afară…»

(va urma)

Articolul precedentSupercupa, pe 11 august
Articolul următorPerfecţiunea cere sacrificii