“Condiţiile erau mai austere decât în puşcărie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea şi batjocura, după Crăciunul lui ’45 au urmat şi alte încercări: tifosul şi dizenteria care numai bine s-au întâlnit cu milioanele de păduchi care mişunau pretutindeni! Şi-aşa dormeam prost, pe scânduri ciotoroase, fără saltea ori pătură, cu un bulgăre de cărbune în loc de pernă, ori un ghem de troscot pe care îl socoteam căpătâi, păduchii ne chinuindu-ne clipă de clipă. Zilnic dintre camarazi luau drumul veşniciei câte şaptezeci-optzeci. Gardienii lagărului spuneau dimineaţa: «Prea puţini sunt morţi, toţi trebuie să moară! Nimeni nu trebuie să scape». Am fost şi eu atins de tifos şi am căzut în neştiinţă. Fiind considerat mort, fără nici o analiză am fost aruncat în magazia cu morţi, într-o aşa-zisă morgă din apropierea lagărului. Nu ştiu când, am făcut ochii mari şi m-am văzut gol, dezbrăcat, între nenumăraţi morţi înţepeniţi în diferite poziţii, răsturnaţi, însilozaţi unul peste altul, înspăimântat de acest apocalips, neavând nici o haină de nicăieri, am fugit gol în lagăr. M-a văzut un neamţ, prizonier de la Don, care m-a întrebat dacă sunt român şi m-a introdus în dormitorul grupului său german; am stat acolo timp de trei zile, dezbrăcat, o comedie de om! Am intrat apoi în drepturi; din pâinea primită am adunat câteva porţii pe care le-am dat unui camarad în schimbul unei perechi de izmene nemţeşti, şi o altă porţie, pentru o cămaşă. Acum eram bun de muncă – eram groparul fraţilor mei, transportam morţii la gropile comune. Fiind timp rece şi pământul pietros, gropile se făceau la suprafaţă, numai la vreo douăzeci-treizeci centimetri adâncime. La săpat erau câte zece-doisprezece oameni; gropile erau în apropiere de lagăr, la vreo cincizeci-şaizeci metri, îngrozitor a fost nu acest meşteşug ci urgia din primăvară: exhumarea cadavrelor care, îngropate superficial, au intrat în descompunere… Aerul era irespirabil, ne pândea o epidemie. S-a ordonat transferarea morţilor la vreo opt kilometri depărtare unde, sub clor şi var sau pierdut pentru totdeauna. Sigur, absolut sigur, mulţi au fost îngropaţi de vii, în stare de leşin ori agonie, slăbiţi de foame, de boli ori bătrâneţe. Numai Dumnezeu îi ştie şi îi pomeneşte în ceata martirilor săi! Nu le pot uita fizionomiile, trupurile mutilate, ciopârţite ca să încapă cât mai mulţi, aud şi acum scrâşnind roţile basculantelor în care îi încărcau şi din care îi descărcau ca pe nişte stafii fioroase… Eram beteag, stăm pe gânduri, zilnic îmi închipuiam că voi pieri în galeria de cărbuni. Un brigadier român m-a văzut şi m-a întrebat ce meserie ştiu. Ştiam ceva de acasă, de pe la unchii mei, un pic de cojocărie. Am fost admis. Dar când s-a citit lista, meseria mea s-a omis, la apelarea numelui meu apărând meseria de cizmar. Am acceptat, deşi nu ştiam chiar nimic din rosturile acestei bresle. Şi nu numai atât, acolo nu exista nici o sculă pentru a face meserie, trebuia să ni le inventăm noi din ce găseam la îndemână. Maistrul, şeful de echipă Gavril Chiaburu, un bucureştean cumsecade, m-a încurajat, numindu-mă un fel de magaziner; transportam perechi de încălţăminte de la atelier la magazie şi invers – încălţămintea, cu uzură mare, de diferite mărimi şi tipuri provenea din captura de război. Am activat acolo vreme de un an şi opt luni, după ce echipa a fost înlocuită de prizonieri unguri. Dar până a povesti o întâmplare din cizmărie, trebuie să spun că în timp ce lucram în mină, odată fiind la încărcarea vagoneţilor, un compatriot din Calafindeşti, invidios că aveam o activitate mai uşoară pe care ar fi râvnit-o, m-a pârât conducerii sub acuzaţia că aş vrea să evadez. Fără multă judecată, am fost aruncat în buncăr vreme de două săptămâni… Mă rog, un incident care arată că Iuda e pretutindeni”. (va urma)
