„În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, s-a atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului”. (Ev. Matei 17, 1-9)
*******
„În timp ce chipul cel veșnic al Domnului strălucea ca soarele, apar lângă el două personaje ale istoriei vechi testamentare, Moise și Ilie, care încep să vorbească cu El despre sfârșitul Său tragic pe care urma să-L împlinească în cetatea Ierusalimului. Taina mântuirii neamului omenesc le era pe deplin cunoscută, cei doi atleți ai legii vechi nefăcând altceva decât profețind timpul venirii Domnului, aspirațiile lor devenind realități. Moise, care auzise doar glasul Domnului ce vorbea cu el prin nor, iar Ilie în muntele Horeb vorbind cu El într-o adiere de vânt lin, priveau icoana Domnului întrupat și fața Lui plină de slavă veșnică. „Acum cei doi proroci Moise și Ilie vedeau pe Apostoli, iar Apostolii pe proroci. Aici și acum s-au întâlnit începătorul Legii vechi, cu dătătorul Legii celei noi. Moise cel vechi și drept a privit pe conaționalii săi, cei ce se învredniciseră a vedea taina mântuitoarei Schimbări la Față a Lui. Ilie, feciorelnicul Legii vechi, s-a întâlnit cu Ioan, ucenicul Domnului, feciorelnicul noului Legământ, Apostolul dragostei și teologul Cuvântului întrupat. Cel ce s-a înălțat în car de foc de pe pământ la ceruri (4 Regi 2,11) „privește pe cel ce va sta rezemat cu capul pe pieptul plin de dumnezeiască dragoste și compătimitoare iertare” (Ioan 13,23).
Acolo, pe munte, s-au întâlnit cele două Testamente, cel al dreptății prin Legea cea călăuzitoare către Hristos, și cel al dragostei și iertării, pe care Mântuitorul unindu-Le în persoana Sa, le-a dăruit Bisericii, învățându-ne că El se află în cel vechi, „tainic prezent începând de la Moise la toți prorocii” (Luca 24,27), iar în cel Nou, direct prin Duhul Sfânt în Biserica Lui, până la sfârșitul veacurilor. Ceea ce acești doi proroci au descris prin tainice cuvinte, a împlinit Domnul cu fapta întrupării Sale. S-au bucurat acești drepți că au văzut ziua aceasta, că făgăduința Tatălui pe munte astăzi s-a împlinit, s-au bucurat Apostolii că li s-a descoperit taina ascunsă de ochii lor și că slava cea de necuprins a Dumnezeirii i-a umbrit prin norul cel luminos. Nu era nevoie de locaș pentru a-i ocroti de trecerea timpului și a intemperiilor vremurilor, pentru că norul cel luminos i-a cuprins, ferindu-i de orice rău, întărindu-i și convingându-i prin glasul celui veșnic: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta ascultați-L” (Matei 17,5). Propunerii lui Petru i se răspunde cu o nouă teofanie (arătare a lui Dumnezeu), ca la momentul Botezului în râul Iordan. De această dată, Dumnezeu vorbește oamenilor dintr-un nor luminos, ceea ce dorește a arăta că omului îi este din nou accesibilă calea către harul dumnezeiesc, pierdut prin neascultare. Dumnezeu, prin harul Său, se va apropia de muritori și-i va sfinți. Sfințirea noastră și a creației se va împlini începând cu ziua întemeierii Bisericii, când Duhul Sfânt va coborî sub chipul luminii și al focului, care nu au numai rol de purificare, ci și de luminare și încălzire spre răspândirea în lume a tainei dreptei credințe, care conduce spre lumina cea veșnică pe tot omul din această lume”. (†CORNELIU, EPISCOPUL HUȘILOR)
Sursa: DOXOLOGIA.
