aleho
pietricica turism

“Revoluţia română a fost miracolul prin care orbul a văzut, mutul a vorbit, surdul a auzit… ”
* dialog cu scriitorul Adrian ALUI GHEORGHE

alui-gheorghe

“Dacă în Caragiale un personaj spune că revoluţia s-a amânat din cauza vremii nefavorabile, eu pot să spun că nu am amânat meandrele destinului din cauza revoluţiei”

Mi-aduc aminte că, în seara zilei de 28 decembrie 1989, te-ai înfiinţat în redacţia Ceahlăul (eram amândoi de serviciu acolo!) împreună cu o frumoasă fată pe care o ţineai de mână. Şi mi-ai spus dintr-o dată: “Dom` Viorel, astăzi, noi doi, ne-am căsătorit…”. Şi ai scos dintr-o sacoşă o damigeană de 3 litri cu muscat-ottonel, pe care am băut-o, cei din redacţie, în cinstea acestui frumos eveniment. A fost o întâmplare absolut unică şi pentru mine…

– Dacă mă uit în urmă, îmi pare că în toţi anii din urmă am trăit atâta istorie, că ar da peste marginile paginilor din cartea de istorie…! Mai mult, am impresia că viaţa personală a fost contaminată de evenimentele istorice pe care le-am trăit, care “ne-au trăit”. Că nu ştim, cu adevărat, cât trăim noi clipa, cât suntem, ca oameni, de fapt combustia unor clipe, fiecare în parte, toţi la un loc. Timpul se hrăneşte cu oameni, nu-i aşa? Că dacă nu ar exista conştiinţa umană, nu ar exista conştiinţa timpului. Vă daţi seama, dacă e să ne evaluăm vieţile din ultimile două decenii, am asistat şi am participat la câteva evenimente extraordinare: destructurarea sistemului comunist, căderea simbolică şi practică a Zidului Berlinului, reconectarea istoriei României la perioada interbelică, depăşirea apocalipsei preconizate în anul 2000, intrarea în NATO, reconectarea României la Europa…! Da, mi-aţi amintit un episod duios, din acea perioadă… Da, noi depusesem actele la primărie la începutul lunii decembrie şi trebuia să ne prezentăm pentru evenimentul propriu zis cred că pe 22 decembrie. Normal că după 14 decembrie, după debutul evenimentelor din Timişoara, cu care eram la curent, evident, nu-i mai venea nimănui în minte să mai meargă la starea civilă. Pe data de 28 decembrie ne-am prezentat, fără martori, fără nici un prieten măcar, în blugi, la primăria din Piatra Neamţ să ne recuperăm actele, să nu se piardă. O doamnă extrem de amabilă, care mă recunoscuse, după articolele din ziar, scrise începând cu 22 decembrie, mă întreabă: “Dumneavoastră sunteţi în Frontul Salvării Naţionale, aţi primit vreo indicaţie, că nu se mai fac căsătorii?”. Habar nu aveam. „Am putea să ne căsătorim acum?”, am întrebat-o. “Da”, zice doamna respectivă. Şi fără prea multe preparative am spus “da”-ul de rigoare, am semnat documentele. Cred că am încheiat prima căsătorie de după revoluţie, la Piatra Neamţ, n-am stat niciodată să verificăm în documente. Mai reţin că mergând pe stradă, derutat de noua postură, am întâlnit un domn care avea cinci garoafe în mână, lucru extrem de rar pe atunci, cu care mergea la un botez. Lumina acelor flori, în cenuşiul din jur, ne-a orbit efectiv. L-am oprit şi i-am cerut o garoafă, ca să-mi onorez şi eu calitatea de proaspăt însurat. După ce i-am explicat situaţia, domnul respectiv, astăzi avocat în Piatra Neamţ, mi-a cedat o garoafă. Situaţia sună a telenovelă, nu-i aşa? Vreau să spun, de fapt, că indiferentă la tribulaţiile istoriei, viaţa îşi are rosturile ei, că primăvara vine cu aceleşi flori şi ierburi smulse mustului zăpezii, că stelele rămân neclintite, în locul lor. Dacă în Caragiale un personaj spune că revoluţia s-a amânat din cauza vremii nefavorabile, eu pot să spun că nu am amânat meandrele destinului din cauza Revoluţiei. Dar se putea întâmpla orice în acele vremuri, numai cine nu le-a trăit nu-şi poate imagina.

revolutie3

Ai participat, zilele acelea, fizic şi psihic, şi intelectual, la evenimentele de la Piatra Neamţ, din judeţul Neamţ. Ştiu că tu, împreună cu câţiva prieteni de-ai tăi (întâmplător şi de-ai mei), tineri scriitori pe atunci, ai făcut parte din toate organismele de putere înfiinţate în acele zile de mare bucurie pentru români. Te rog să ne spui, dinlăuntru, cum a fost.

– Despre acea zi şi despre ce a urmat, în zilele următoare, aş putea să spun, abia acum la atâţia ani distanţă, că multe lucruri mi s-au limpezit. Pentru că, se spune, nu-i aşa?, că dacă vrei să vezi un lucru, priveşte-l de aproape, dacă vrei să-l cunoşti, priveşte-l de departe. Da, am legitimaţia cu numărul 5, din câte îmi amintesc, din primul organism de conducere de la nivelul judeţului, făcut pe la ora 15 sau 16 în ziua de 22 decembrie 1989. Cel care ne-a înscris în noua formă de organizare a fost părintele Ţuţuianu, într-un birou din prefectura actuală. Apoi, seara, a fost înfiinţat CFSN-ul central, cu formele sale locale, acolo eram în comisia de cultură, artă, presă, alături de Aurel Dumitraşcu. În aceeaşi zi, după fuga familiei Ceauşescu, pe la ora 13, am vorbit în balconul judeţenei de partid, alături de alţii, mulţi, unii au fost aplaudaţi de pietreni, alţii huiduiţi, pentru că escaladaseră balconul prea brusc după ce nu se stinseseră ecourile ultimelor ediţii din Cântarea României, ale ultimelor complicităţi cu regimul Ceauşescu. Nu detaliez, las totul pe seama memoriei concetăţenilor, pe arhivele filmate la acea vreme, de particulari, de securitate. Că “securitatea” a filmat tot, din câte am auzit şi văzut, din secvenţele care au mai apărut pe ici, colo. După amiază, împreună cu Aurel Dumitraşcu şi Radu Florescu, care vorbiseră şi ei “din balcon”, ne-am oferit din partea “frontului” să venim la ziarul Ceahlăul, să scoatem prima ediţie în libertate. Unii din redacţie erau de acord, alţii trăgeau de timp, să vadă cum se “aşează” lucrurile. Eu am scris editorialul primului număr al ziarului Ceahlăul care a apărut în dimineaţa zilei de 23 decembrie şi care se întitula “După cea mai lungă noapte”. Am mai scris şi un poem rimat, “la minut”, despre acel moment. Au mai scris articole Aurel Dumitraşcu, Radu Florescu, Emil Nicolae, vreo câţiva profesori, vreo câţiva redactori ai ziarului. Nu am un exemplar la îndemînă acum, ca să pomenesc toate numele, dar el se găseşte la arhive. Pe la miezul nopţii am fost anunţaţi că vor veni trupele de securitate de la Bacău, că ne vor ataca. Am mai rămas puţini în redacţie, în tipografie, dar suficienţi cât să scoatem ziarul dimineaţa. Dacă nu mă înşel au fost scoase peste o sută de mii de exemplare, ziarul a circulat ca un manifest al revoluţiei locale…! Dacă ar fi fost ca revoluţia să fie înfrântă, să fiţi convins că textul meu, de atunci, ar fi fost o probă incriminatorie. Una e să spui că ai fost de faţă şi să declari că erai din întâmplare, alta e să ţi se pună în faţă un text scris şi semnat…! Dar ar trebui să mai spun câteva lucruri premergătoare acelor zile. În perioada “congresului paişpe”, din noiembrie, când a fost reales “tovarăşul Ceauşescu”, eu şi Aurel Dumitraşcu am aderat la “scrisoarea celor optsprezece”, citită la Europa Liberă, gest care ne-a dus pe o listă de supraveghere a securităţii şi partidului. Lista am găsit-o pe biroul prim-secretarei de la acea vreme (Maria Leuştean, parcă!), alături de noi mai erau şi alţii, nu foarte mulţi însă, urmăriţi. Documentele respective le-am publicat în timp, cu diverse ocazii. Eu am cerut, între timp, dosarul meu de la CNSAS, dar şi pe al lui Aurel Dumitraşcu, mi s-a răspuns, după repetate solicitări, că dosarele noastre au dispărut de la Piatra Neamţ, că nu se regăsesc în arhivele centrale. Altcineva, însă, pe vremea când eram, vremelnic, în Parlament, mi-a şoptit că dacă vreunul dintre cei care ne-au monitorizat şi turnat mai este încă activ, atunci dosarul nu este făcut public, ca să nu fie deconspirat individul care ne-a urmărit.

 revolutie4

“Omul nou este cel care ne enervează cel mai mult pe străzile şi uliţele din România, este cel care face ca o ţară binecuvântată să pară permanent mizeră, cu un aer irespirabil, cu o viaţă publică infectă”

Nu l-ai aflat? Ştii despre cine e vorba?

– Bănuielile nu sunt probe, nu mă pot hazarda să spun nume fără argumente solide, în lipsa dosarului de la CNSAS. Ştiu, de exemplu, că vecinul “de deasupra” din acea vreme, inginer cu program ciudat, în soldă la CFS Săvineşti, din blocul în care locuiam, la o garsonieră, după revoluţie a dispărut brusc şi “l-am regăsit”, la vreun an, ca ofiţer SRI, la Focşani, apoi la Bucureşti. Nu am mai vorbit niciodată cu el după revoluţie, deşi era om “de casă şi poveşti” la mine până în 22 decembrie 1989. A dispărut brusc, nu m-a mai căutat niciodată. Mai am date despre un condeier din zonă, care ne frecventa şi ne provoca la “sincerităţi absolute”, dar nu mă mai chinui să îl descopăr în toată goliciunea caracterului. Nu m-am gândit niciodată să aflu numele turnătorilor ca să mă răzbun, nici să fac din asta un titlu de glorie pentru mine. Aflându-le numele şi turnătoriile mi-aş fi explicat doar nişte lucruri din relaţiile mele trecute, m-aş fi cunoscut mai bine pe mine, nu pe ei. Dar am adoptat opinia părintelui Iustin Pârvu care mi-a spus, în unul din dialogurile noastre: “Au fost şi ei, turnătorii, parte într-un plan de care Dumnezeu nu a fost străin, în felul acesta i-a încercat pe români…! Totul e să învăţăm din asta”.

revolutie4

Şi învăţăm?

– Uneori, da. Deşi disponibilitatea la turnătorie, la lichelism, la mizerie umană este foarte mare la popoarele care au fost modificate până şi genetic de comunism. Pentru că el, comunismul, a atentat la gena umană, a vrut să facă, în concurenţă cu creaţia lui Dumnezeu, un aşa zis “om nou”. Iar acel “om nou” este cel care ne enervează cel mai mult pe străzile şi uliţele din România, este cel care face ca o ţară binecuvântată să pară permanent mizeră, cu un aer irespirabil, cu o viaţă publică infectă. Viaţa la bloc, de exemplu, a încurajat şi favorizat urmărirea vecinului şi turnătoria. Demolarea ierarhiilor autentice a dus la promovarea tuturor învârtiţilor în viaţa publică, nu pe bază de valoare, ci pe bază de tupeu, coroborat cu indiferenţa sau laşitatea celorlalţi. Şi asta din 1947 şi continuă, din păcate, până azi. E o chestiune care ţine de coruperea percepţiei reale.        

revolutie5

Ştiu că eşti cel mai autorizat depozitar al unor documente importante ale acestei transformări care avea loc şi în Piatra Neamţ. Despre ce documente este vorba, de fapt?

– Memoria mea este, în acest moment, depozitara unor momente unice pentru o societate care îşi schimba faţa decisiv într-o relaţie insuficient explicată şi înţeleasă cu Estul Europei. În câteva dintre cărţile mele anterioare am mai strecurat amănunte din acea perioadă: “România pe înţelesul tuturor”, “Ce rost are să trăieşti în România tranziţiei”, “Iadul etic, iadul estetic”, “Contribuţii la estetica umbrei” ş.a. Jurnalul “Carnete maro”, al lui Aurel Dumitraşcu, pe care l-am publicat integral, pentru perioada 1982-1990, explică multe mecanisme din acea perioadă, vorbeşte despre “oameni şi fapte”. Documente? Le-am făcut pachet ca să le donez muzeului de istorie. Am un exemplar din scenariul unei vizite a lui Ceauşescu, preconizată pentru toamna anului 1989 în Neamţ, neefectuată însă, dar e interesantă mişcarea de forţe, de planuri, de idei avansate. Pot să pun scenariul acesta la dispoziţia oricărui viitor dictator dar şi celor care se visează în camarila acestuia. Ca material de inspiraţie… Ştiţi că în anul 1989, fiind centenarul morţii lui Ion Creangă, nişte personaje culturnice din Neamţ voiau să mute la Bucureşti, la Sala Dalles, obiectele din Casa Memorială din Humuleşti, ca să le vizioneze cuplul prezidenţial? Câteva cărţi din “Fondul G. T. Kirileanu”, care aparţinuseră lui Ion Creangă, care au semnătura şi care au tot felul de însemnări ale humuleşteanului nostru, au fost duse fără nici o precauţie la Bucureşti, pentru acea expoziţie. După revoluţie, printr-o întâmplare stranie, le-am recuperat de la Bucureşti şi le-am adus şi le-am redat “fondului” bibliotecii. Mai am şi alte documente care pot face parte dintr-o viitoare şi firească secţie a muzeului de istorie. Deşi uneori cred că istoria acelor vremuri e doar a noastră, a celor care au trăit-o, alteori cred că ar putea să intereseze şi pe cei care vin, din generaţii mai proaspete. Căci dacă se spune că istoria necunoscută şi neînţeleasă suficient riscă să se repete, mi-ar fi milă de generaţiile care vin să o ia de la capăt.  

revolutie7

Pentru participarea ta, nemijlocită, la revoluţie, la evenimentele de la Piatra Neamţ, ţi-ai luat drepturile legale, vreun titlu de revoluţionar?

– Nici pe departe…! Consider că în 22 decembrie 1989 eu nu m-am expus pentru ceva anume, ci am ieşit “din sine”, în stradă, pentru câteva lucruri vitale, care ţin de principii, de democraţie: libertatea de a vorbi într-o ţară redusă la tăcere, libertatea de a sfida ipocrizia generală, libertatea de a evolua ca om, de a vedea civilizaţiile europene, de a scrie fără cenzură.

Şi le-ai regăsit în societate, în vremurile noastre?

– Dacă ştii ce cauţi, sigur că găseşti. Á propos de cenzură… Revista “Cronica” din Iaşi a publicat în primul său număr din 24 decembrie 1989, de exemplu, o pagină de poezie de-a mea cu un supratitlu: “Poezii interzise de cenzură”. Dacă mă uit azi în acea pagină nu înţeleg de ce au făcut-o cei de la cenzură, poate doar dacă şi valoarea era un delict în comunism. Şi era un delict, asta era clar, că la cenzură lucrau o mulţime de oameni modificaţi de ideologie, în şcoli de partid. Acele poezii au apărut, mai apoi, în anul 1992, în volumul meu “Intimitatea absenţei”. Dar vreau să fac, totuşi, o precizare: nu am nimic cu cei care s-au zbătut pentru drepturi şi titluri, după Revoluţie, dacă legile le-au permis acest lucru, a fost decizia şi dreptul lor. Dacă au păcălit, mai devreme sau mai târziu vor fi arătaţi cu degetul. Mi-ar părea rău, totuşi, ca între cei care s-au învârtit de vreun tilu de revoluţionar sau de luptător cu merite deosebite să se fi strecurat şi foşti turnători. Ar fi culmea imoralităţii…! A apărut, în ani din urmă, un aşa zis raport asupra evenimentelor de la Piatra Neamţ, despre participarea unora sau a altora, însă e, din păcate, un material subţire care nu îşi propune să facă lumină asupra acelor zile, ci e o chestie partizană, lacunară, făcută în favoarea unora, ca “să-şi tragă certificat”. Nu polemizez cu acel raport, dar era de preferat să fie cât mai complet, pentru o aşezare corectă “în plan” a istoriei locului, a timpului. Poate că vreun profesor de istorie se va aşeza şi va pune cap la cap informaţiile, va face o lucrare coerentă despre acea perioadă. Şi asta nu pentru că revoluţia română ar fi avut ceva aparte la Piatra Neamţ, ci pentru a credita ideea că nemţenii au rezonat, că au avut aceeaşi disperare ca şi restul cetăţenilor români.

 revolutie8

“O doamnă prefect a vrut să mă sancţioneze pentru că, deşi am fost participant la Revoluţie, nu am participat la omagierea… participanţilor la Revoluţie”

Au urmat anii consacrării tale literare la scară naţională. Ai devenit un scriitor foarte cunoscut, un om de succes. Dar te întreb: mai porţi în tine bucuria din acel decembrie 89? Nu te-a dezamăgit ce-a urmat?

– Da, mai port în mine impresia că atunci am trăit un miracol… A fost miracolul prin care orbul a văzut, mutul a vorbit, surdul a auzit. Tăcerea de până atunci a fost o complicitate colectivă la un regim de teroare, unic în Europa postbelică. Ieşirea în stradă atunci, la Timişoara, la Bucureşti, în oricare alt oraş, a fost ieşirea din acea complicitate pe care unii au conştientizat-o, alţii nu. Oricum, în fiecare decembrie, de la an la an tot mai accentuat, am o “stare de greu” să suport mărturiile tot mai închipuite, mai confuze, mai partizane, ale celor care comentează evenimentele, care le disecă, le reinterpretează. Cred că atârnă greu şi faptul că a existat terorism fără terorişti, că au existat victime fără făptaşi dovediţi…! Dar să vă spun şi o anecdotă cu aceste evenimente…! O doamnă prefect, mai anii trecuţi, după o convocare la “celebrarea evenimentelor revoluţionare de la Piatra Neamţ”, a vrut să mă sancţioneze pentru că, deşi am fost participant la Revoluţie, nu am participat la omagierea… participanţilor la Revoluţie. Mi s-a părut hazos, mi-am propus să scriu o proză scurtă pe această temă. Dacă m-a dezamăgit ce a urmat? În libertate, în democraţie istoria este expresia poporului. Pot să spun că mă dezamăgeşte poporul român? Da, mă dezamăgesc mulţi dintre indivizii care îl formează, numai că purtătorul unui mesaj în istorie este numai poporul. Într-o carte, “Ce rost are să trăieşti în România tranziţiei”, apărută la Editura Compania din Bucureşti, am încercat să fac o demonstraţie “practică” care să ne scoată din dilema dacă mai suntem un popor sau suntem doar o populaţie. Concluzia este acolo şi este bine argumentată, au spus cei care au comentat textul. Şi au fost destul de mulţi.

revolutie12

Cum vezi viitorul nostru ca ţară, ca popor, ca oameni pur şi simplu?

– Am mai răspuns la această întrebare recent, la un simpozion naţional despre “scriitorul român şi identitatea naţională”, organizat la Oradea de revista “Familia”. Câteva secole ne-am pus în acord cu propria istorie, cu propria limbă, cu propria tradiţie, cu propria cultură. Suntem pe punctul de “a denunţa” acest acord. Şi e atât de simplu de realizat acest lucru…! E de ajuns ca unei generaţii de şcolari să îi inoculezi din şcoală, de la o vârstă fragedă, că ei aparţin universalităţii şi nu unei naţii, că au în faţă o cultură universală din care vor alege la maturitate ce le convine, ca ruptura să se producă ireversibil. Ce vor alege la maturitate? Cultura fast food, probabil! Cui foloseşte? Cui comandă şi cui plăteşte, s-ar zice în limbaj de comersant. La cât de dinamică e societatea mondială, e dificil de făcut previziuni pentru ziua de mâine sau de poimâine a societăţii noastre şi a societăţii umane în general. Războaiele clasice dădeau măsura puterii, a dăruirii, a inteligenţei organizatorice, a sacrificiului de care erau capabile popoarele. Regretabile, criminale, destructive, aceste “reglări istorice de conturi” puneau, într-un final, fiecare naţie în acord cu propriile valori, cu propriile certitudini. Războaiele nevăzute, care se duc în vremurile noastre, pe fronturi media sau pe fronturi financiare, în statistici şi în politică, dau iluzia tuturor participanţilor că sunt învingători. Toţi luptăm împotriva terorismului universal, toţi luptăm împotriva devierilor ideologice de stânga sau de dreapta, toţi luptăm pentru cauze musai universale…! Războiul este “al tuturor”. Unde se înregistrează victoriile? În statistici. Pe acest fond, Karel Capek nota undeva: “În lupta pentru pace s-a înregistrat un nou succes: nu a mai rămas piatră peste piatră”. Şi “valorile triburilor” sunt pe cale să se pulverizeze, tendinţa fiind universalizarea individului. Unde e “tribul românilor”, cu valorile lui consacrate sau pe cale de producere în acest marasm? Tot în statistici. Sau într-o destructurare culturală voioasă, în spiritul internaţionalismului, a globalismului victorios din continent în continent. Şi parcă suportăm această destructurare şi o facem cu mai mult zel decât toate “triburile” din jur, lepădând peste bord, fără nicio precauţie, exact lucrurile care ne-au consacrat.

Cât de importantă e, deci, apartenenţa la un neam?

– Nici o altă fiinţă de pe lumea asta, în afara omului, nu (apar-)ţine de un neam, de o naţie. Nici nu ar avea cum, identitatea lor (a dobitoacelor) e incertă şi e în funcţie de târgul unde sunt negociate ca marfă, fie pentru carne, fie pentru jug, fie pentru lapte sau ouă. Omul, în schimb, când bate cu pumnul în masă, după ce i se cântă fie imnul, fie vreo romanţă care îi evocă râul, ramul din copilărie, simte cum inima îi tremură ca piftia şi îşi zice în barbă: Bă, nu am vrut eu să fiu mongol, albanez, neamţ sau român, dar dacă tot a fost să fie, măcar sufletul să aibă parte de aroma unei identităţi, să nu rătăcească o eternitate prin sublumea celor fără nici un rost…

“Istoria literaturii este, în ultimă instanţă, ca lumea de dincolo: rămîn valabile doar faptele (operele) bune”

Ştiu că vei rămâne în istoria literaturii. Întrebarea e cum şi cam pe unde? Doar ştii evaluările lui Călinescu din Istoria lui celebră. Acolo, la subsolurile cărţii, cu litere foarte mici, cele mai mici, erau înscrişi de “divinul critic”, la o rubrică “şi alţii”, scriitori care au existat în epocă dar n-au lăsat urme autentice. Tu, Adriane, ce urme vei lăsa?

– E o întrebare capcană? Pentru că e hazardant de făcut o “autofixare” în istoria literaturii. Dacă societatea se va întoarce la un nou primitivism, cui îi va mai păsa de cultură? Să ne amintim că o lucrare a lui Van Gogh, cea mai cunoscută, cu acea “floarea soarelui”, a fost descoperită de cineva într-un coteţ pentru păsări, era folosită drept perete provizoriu. Dacă mai trecea un sezon, ar fi dispărut. Vreau să spun că suportul artei este, întotdeauna, aleatoriul. Până şi valoarea depinde, de multe ori, de conjuncturi, de întâmplări. Dacă Ion Creangă nu ar fi ajuns, din întâmplare, la “Junimea”, ar mai fi rămas de la el vreun notabil semn scrijelit pe vreo pagină? Mă îndoiesc. Istoria literaturii este, în ultimă instanţă, ca lumea de dincolo: rămân valabile doar faptele (operele) bune. Faptul că au scris despre poezia şi despre proza mea Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu, Ioan Holban, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, Ion Simuţ şi alţi critici care contează îmi demonstrează că scrierile mele au intrat în dialog cu cititorii profesionişti. Restul e… literatură.

Ce a contat mai mult în afirmarea ta în viaţa literară? Talentul e sigur că a contat, dar, s-a văzut în dese cazuri, numai talentul nu ajunge…

– Sunt un scriitor de modă veche: cred în talent, în inspiraţie, în dialogul între generaţii. Cred şi în destinul pe care ţi-l imprimă un anume spirit al culturii care te-a format. Uneori mă imaginez trăind la Bucureşti sau într-o altă zonă a lumii, ce e interesant e că mă regăsesc acelaşi, cu aceleaşi obsesii, cu aceleaşi orizonturi, cu aceleaşi limite. Cred în predestinare. Şi nu am avut niciodată, cred eu, complexul provinciei sau al provincialului.

Neamţul a dat şi alţi scriitori de valoare, a avut şi ceea ce voi şi alţii au numit “Şcoala de poezie”. Pe cine mai vezi, deci, aproape de tine?

– Vorba lui Sadoveanu, care făcea referire la celebra “şcoală de literatură” de la Bucureşti, care trebuia să scoată scriitori ideologizaţi, după 1950: “Vor ieşi din şcoală tot atâţia scriitori, câţi au intrat…”. Aurel Dumitraşcu este un nume care, cu certitudine, va rămâne, el face parte acum, într-un anume fel şi din destinul meu. Mai sunt câţiva scriitori care trăiesc, care se exprimă liber, care au la îndemână toate pârghiile afirmării şi care vor rămâne în măsura în care vor arde decisiv pentru “talantul” care li s-a dat, talant care e, în cazul lor, talent adevărat. Ştiţi care e la cursul zilei paritatea talant-leu? Talantul e în creştere, să ştiţi. Şi asta de mii de ani.

Nu rişti să dai nişte nume?

– Chiar că e un risc, într-adevăr, mai ales să omiţi pe cineva într-o înşiruire, din neatenţie mai ales. Şi ei, confraţii, nu sunt neapărat „alături de mine”, ci în confruntare cu propriile pagini, cu propria operă, cu propriul destin: Nicolae Sava, Adrian G. Romila, Emil Nicolae, Constantin Ardeleanu, povestitorul tăzlăuan care trăieşte la Bucureşti, Vasile Baghiu, Raluca Şerban-Naclad, Radu Florescu, Nicolae Boghian, poetul revenit recent din Bucureşti la Piatra Neamţ, Dorin Ploscaru, Gheorghe Simon, Cristian Livescu, Cezar Ţucu, fostul meu elev Constantin Acosmei, acum bibliotecar la Iaşi, Constantin Munteanu … Am uitat pe cineva? Iertare.  

Ce faceţi cu hemoragia de false valori care năpădesc acum piaţa? Chiar orice nărod vanitos şi cu bani poate scoate cărţi şi, deci, se poate numi scriitor?

– Falsele valori sunt acum peste tot, de la politică la bunurile cele mai comune, de consum, peste tot coexistă lucrul original şi falsul care îl (ne) copleşeşte. Aşa cum chinezii falsifică produsele Adidas şi le numesc Adibas, iar Hollywoodul are replică indiană de Bollywood, aşa şi falşii scriitori pot fi numiţi “scribitori” sau “scriitoci” sau “escriitoci”. Un individ fără har şi fără haz, îmbogăţit de conjunctură dar scriitor “la stilul împins”, devine tot mai penibil cu fiecare op pe care îl publică. Să avem umor şi să râdem, în ultimă instanţă, de toţi aceşti închipuiţi. Ei parazitează, la un moment dat, cultura adevărată, dar atâta vreme cât nu o înlocuiesc, încă e bine. În anii de început ai comunismului a fost posibil ca un A. Toma să fie considerat mai important decât Eminescu de propaganda partidului. Dar asta face parte dintre farsele istoriei, oamenii zdraveni la cap şi la minte nu pot să fie păcăliţi.

Nu că aş vrea “să pleci”. Dimpotrivă. Dar vezi, peste timp, o Casă memorială Adrian Alui Gheorghe?– Dar trăiesc într-un apartament în oraşul care m-a făcut “cetăţean de onoare” după câteva premii naţionale care m-au fixat şi mai tare la Piatra Neamţ…! Despre “apartamente memoriale” nu am auzit încă să existe, în lumea noastră. Dacă mătuşa din Elveţia (sau din Canada?), necunoscută încă, îmi va lăsa o moştenire, voi pune la cale şi un asemenea aşezământ. Până atunci am să răspund cu un vers al prietenului meu Aurel: Casa mea este o carte. Sau mai multe cărţi?

Piatra Neamţ, 6 ianuarie 2013
A consemnat Viorel TUDOSE

viorel tudose