În virtutea convenţiilor pe care se sprijină istoria artelor – şi oricare istorie, până la urmă -, îl vom găsi mereu pe Victor Brauner (15 iunie 1903, Piatra-Neamţ – 12 martie 1966, Paris) plasat în capitolul rezervat mişcării suprarealiste (nu e cazul să reiau acum toate discuţiile pe această temă, dacă a fost sau nu vorba despre un “curent”, despre o “stare de spirit” ori numai despre una dintre formele de manifestare ale avangardei sau ale “avangardelor” chiar, după unele opinii). De pildă, în 1948, când a fost exclus “oficial” din mişcare, pentru “comportament fracţionist”, a resimţit evenimentul mai degrabă sub aspect uman decât în plan artistic (iar după 11 ani a urmat “reintegrarea solemnă” în rândul suprarealiştilor!).
Oricum, între timp, artistul notase în carnetele sale: “tablourile mele nu se înscriu în nici o clasificare” (1953); iar lui Pierre Mazars îi va declara mai târziu: “Nu se poate spune că aş fi un pictor suprarealist. Şi nu este o pictură suprarealistă; aşa ceva nu există! Este doar un fel de pictură care corespunde căutărilor suprarealiştilor.” (în Le Figaro Litteraire, 1965). Totuşi, anul 1966, când sunt înregistrate decesele lui Victor Brauner, André Breton şi Alberto Giacometti, e considerat sfârşitul “suprarealismului istoric”.
Până în acel moment, despre opera lui Victor Brauner apăruseră trei cărţi (Victor Brauner, l’illuminateur şi Les Dessins Magiques de Victor Brauner, ambele semnate de Sarane Alexandrian, în 1954 şi, respectiv, în 1965, şi Brauner de Alain Jouffroy, în 1959), autorii fiind prieteni vechi ai artistului. De asemenea, nu lipsesc referinţele “speciale” despre el (pentru că, altfel, prezenţa sa în înşiruirile nominale e frecventă) în câteva sinteze, cum ar fi: în 1960, Panorama des arts plastiques contemporains de Jean Cassou (în vol. II, la capitolul “Dadaismul şi Suprarealismul”:
“Nu mai puţin ciudate sunt operele lui Brauner, cercetările sale în folosirea cerii în pictură, figurile şi imagistica sa cu amuzante înţelesuri mistice.”); în 1961, Art fantastique de Marcel Brion (“Bogăţia şi ciudăţenia enigmelor acumulate în tablourile lui Brauner, cu un didacticism ambiguu şi tainic, conferă artei sale un caracter unic şi foarte personal în suprarealismul contemporan.”); sau în 1963, La pintura contemporanea de Juan Eduardo Cirlot (în capitolul “Pictura suprarealistă”: “…imagini de sinteze parţiale, mitologice (Brauner, Labisse, Magritte…”).
Se adaugă aici dicţionarele (precum cel din 1965, Dictionnaire de l’art contemporaine, întocmit de Raymond Charmet pentru Libr. Larousse) şi inevitabilele ediţii succesive ale cărţii lui André Breton, Le Surrealisme et la peinture. Totuşi, până la marea retrospectivă organizată de Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris, în 1972, cunoaşterea şi popularitatea operei lui Victor Brauner nu au atins, cel puţin în Franţa (dar cred că nici în altă parte), măsura valorii ei.
Fapt consemnat şi de cei doi comisari, Jean Leymarie (“Astfel opera marcat iniţiatică a lui Victor Brauner scapă pentru un anotimp – de la 2 iunie până la 25 septembrie n.m. – din cercul confidenţial al admiratorilor sau din cadrul intim al galeriilor familiare pentru a risca, în sfârşit, în ţara sa de adopţie, la şase ani după moartea lui, o confruntare populară în care privitorul trebuie să-şi înfrângă autocenzura şi să se supună arcanelor inspirate.”) şi Dominique Bozo (“În pofida participării la fiecare dintre marile manifestări ale suprarealismului, începând din 1934, în pofida expoziţiilor personale organizate regulat, mai ales la Paris, opera lui Victor Brauner rămâne imperfect cunoscută marelui public, şi difuzarea ei rezervată câtorva mari colecţii sau unui grup de amatori fideli.”), în catalogul editat cu acel prilej.
Ulterior, expoziţia a fost comentată în ziare şi reviste, e drept, dar şi atunci cu destulă parcimonie. Pentru momentul respectiv, aş pune acest efect “bine temperat” mai degrabă pe seama dificultăţii de a-l percepe şi înţelege pe Victor Brauner. De altfel, tot Dominique Bozo observa că reacţiile sub aşteptări “ţin deopotrivă de omul însuşi, de personalitatea şi caracterul său discret, de luările de poziţie riguroase şi fără concesii, cât şi de situaţia istorică particulară şi mai ales de conţinutul unei opere dificile şi secrete.” Cu atât mai mult, retrospectiva (căci asta a fost expoziţia cu pricina) trebuia susţinută de un îndelungat / perseverent demers al criticii de specialitate. Însă lucrurile nu s-au petrecut aşa.
Înainte de a ajunge la o explicaţie, trebuie să precizez că evenimentul de la MNAM nu ar fi putut avea loc fără contribuţia decisivă a soţiei artistului, Jacqueline Brauner, care a făcut atunci o importantă donaţie muzeului parizian şi a furnizat organizatorilor toate informaţiile necesare. Pe de altă parte, se pare că tot ea a ridicat un “baraj” în faţa criticilor (până în 1985, când a decedat). În ce condiţii, ne-a explicat doamna Medy Dinu (soţia poetului Gheorghe Dinu / Stephan Roll), mai târziu: “La Veneţia, i s-a făcut lui Victor o mare expoziţie (poate fi vorba despre a XXVII-a Bienală, din iunie 1954, unde, într-o vastă expoziţie dedicată suprarealismului, lucrările lui V. Brauner au figurat alături de cele ale lui Arp, Dali, Ernst, Miró ş.a.; sau poate e doar o confuzie, relatarea potrivindu-se mai curând cu împrejurările din ianuarie 1961, când artistul a participat la deschiderea expoziţiei “Victor Brauner: Dipinti, 1939-1959”, în Galleria L’Attico din Roma, simultan vernisând şi altă personală, la Milano – n.m.), la care a fost invitat şi el. A făcut drumul de la Paris la Veneţia cu clasa I, într-un cupeu ocupat numai de el şi pisicile lui, fără doamna. Sosind la Veneţia, a avut mare succes mare, era deja cu bani şi el… Eu nu l-am mai văzut decât în fotografii după aceea; el fiind dintre acele persoane peste care treceai cu vederea, dar când vorbeai cu el devenea frumos… Nişte ‘fifiţe’ au obţinut de la el o serie de mici schiţe, pe care le-au valorificat. N-a trecut mult după această expoziţie, el s-a prăpădit şi atunci au apărut critici şi scriitori, şi cunoscători şi necunoscători, şi cunoscuţi şi necunoscuţi, ca să scrie despre Victor.
La care nevastă-sa a zis: ‘Nu! Orice aţi scrie, vă dau în judecată şi cer daune, pentru că eu îmi rezerv dreptul să scriu despre Victor Brauner…’ Nu pot să ştiu, dintr-o conversaţie de două ore cu doamna Jacqueline, cât era în stare să facă ea singură o carte. Dar ce ştiu e – a mărturisit faţă de noi (de reţinut: Gheorghe Dinu a murit în mai 1974 – n.m.) – că, indiferent dacă ştie că un tablou e făcut de Victor sau nu, ea dă în judecată şi-l declară fals! Asta explică de ce, după moartea lui Victor, în afară de vâlva care s-a stârnit, el s-a impus greu, pe cât de bun era şi apreciat pentru ce făcea. În faţa acestei ameninţări, care s-a tradus în fapte, a urmat pauza… Jacqueline spunea mereu: ‘Nu sunt încă destul de liniştită ca să scriu.’
Şi nimeni nu îndrăznea să scrie, ca să nu se trezească cu procesul! Şi câţi ani a mai trăit ea, nu s-a îndrăznit a se scrie despre el…” (cf. înregistrării pe bandă magnetică, la simpozionul “Avangarda românească. Europa avangardelor”, organizat de ICARE la sediul USR din Bucureşti, 10-12 iunie 2003). Oricum, a fost nevoie să mai treacă vreme, să obosească moda abstracţionismului, a pop-art-ului ş.c.l., până să apară semnele unui interes aparte faţă de opera lui Victor Brauner. Impresionantul album monografic publicat de Didier Semin, în 1990 (cu susţinerea Réunion des Musées Nationaux), pare să fi declanşat “fenomenul”. Nu numai în Franţa, dar în primul rând acolo.
Emil NICOLAE
