* soprana Maria Şindilaru şi mezzosoprana Iulia Buciuceanu au găsit “multă înţelegere artistică” la publicul din Piatra Neamţ în 1970
Pe 17 mai 1924, oraşul Piatra Neamţ a primit vizita Simonei Lahovary, fiica ministrului de externe, Alexandru Lahovary. Doamnă de onoare a reginei Maria, aceasta deţinea şi funcţia de preşedintă a Cercului Gospodinelor la nivel naţional. Scopul vizitei a fost unul caritabil.
Apreciatele soliste ale Operei Române, Maria Şindilaru şi Iulia Buciuceanu (sora actriţei Tamara Buciuceanu-Botez) au susţinut un concert în anul 1970, la Piatra Neamţ. Deşi sala în care a avut loc evenimentul nu a fost prea plină, artistele au spus că spectatorii prezenţi au dat dovadă de multă înţelegere artistică. (Ana MOISE)
“După primul război mondial, când se cerea o susţinută activitate pe toate tărâmurile pentru refacerea situaţiei economice, înalta societate îşi permitea să facă promisiuni de opere de binefacere la tot pasul. Aşa se face că, în anul 1924, în luna mai, când dealurile Cozlei, Cârlomanului şi Pietricicăi înverzesc şi dau oraşului de pe malurile Bistriţei o nouă prospeţime şi o atmosferă primăvăratecă, a descins în târgul Pietrei o doamnă al cărei nume răsunător a adus în întâmpinare toate oficialităţile locale. Doamna Simona Lahovary – căci despre dumneaei este vorba – deţinea în acea vreme funcţia de preşedintă a Cercului Gospodinelor pe întreaga ţară. Învestită cu răspunderi de cel mai înalt nivel, domnia sa a venit la Piatra Neamţ cu intenţii filantropice dinainte stabilite. Sosirea doamnei Lahovary a pus în mişcare toată suflarea suprastructurală a judeţului şi primăriei pietrene. După cum menţionează ziarele, acest eveniment de importanţă naţională s-a produs în ziua de 17 mai 1924: «doamna Lahovary a sosit cu un tren regal care i-a stat la dispoziţie timp de 3 zile, până la plecare». Venind cu un scop bine definit, doamna Lahovary, însoţită de preşedinta Cercului Local al Gospodinelor, a inspectat dispensarul de sugari din Mărăţei, care era condus de un comitet de doamne. Ziarele mai menţionează că tot cu acest prilej s-a pus piatra fundamentală a unui nou local pentru dispensarul de sugari din Mărăţei (este bine să ştim că acest dispensar a rămas doar în faza de… piatră fundamentală). Din pricina ploilor – precizează toate ziarele – doamna Lahovary n-a putut inspecta atelierele şi dispensarele de la munte şi Bârgăoani; a fost numai la Roznov (bine că nu s-a mai deplasat şi în celelelate locuri fiindcă era posibil să mai pună câteva «pietre fundamentale»). Ţinem să precizăm că, în schimb, stimata doamnă nu a lipsit de la toate onorurile ce i-au fost pregătite cu prilejul vizitei sale. «Cu acest prilej – spune un ziar local – a avut loc un banchet la “Regal” şi un ceai la doamna inginer Niculescu Dacu». Vrem să arătăm foarte pe scurt cum s-a desfăşurat banchetul la care ne refeream mai sus. Este bine cunoscut că, la astfel de zaifeturi, pentru a demonstra cât de «români» sunt cei care participau la ele, nu se vorbea de obicei… româneşte. Pentru a nu strica «tradiţia» şi la banchetul cu pricina s-a vorbit, de asemenea, în franceză. Dar, cum nu toţi erau posesorii unor cunoştinţe mai serioase de limbă franceză, unii au făcut eforturi supraomeneşti pentru a fi în spiritul discuţiilor purtate. Astfel, un oarecare domn pe care presa vremii îl numea «Domnul K», a produs o proastă impresie pentru modul în care şi-a expus în franceză punctul său de vedere. Găsind necesar să se adreseze mai întâi gazdei, domnul K a a debutat astfel: «Musiu Dumitrache, parle franse?… repeze-vous şi adu-mi un pahar cu limonia că mi-a venit rândul să parlesc şi eu!». După care, fiind nedumerit de ce anume a fost invitat el la un banchet dat în cinstea Cercului Gospodinelor, dar mai ales a doamnei Lahovary, domnul K cere explicaţii: «Nu vă supăraţi cucoanelor; acum, fiindcă de la Dumnezeu şi domn prefect am avut de toate la masă, am mâncat bine, am băut bine şi am parlit franţuzeşte, vreau să ştiu de ce m-aţi chemat, în ce calite, am onoarea… Eu sunt gospodar, nu gospodină; sau, cum ar veni pe limba noastră (făcând aluzie la faptul că acolo se vorbea numai în franceză), eu sunt Musiu, nu sunt Madamă, parol d,onor! »”. Pentru toate afirmaţiile făcute am consultat ziarul Biruinţa (Piatra Neamţ), anul 4, nr. 12/1 iunie 1924). (profesor Ion Spiru, Ceahlăul, duminică, 15 martie 1970).
Soprana Maria Şindilaru şi mezzosoprana Iulia Buciuceanu la Piatra Neamţ
“După unul dintre concertele susţinute la Piatra Neamţ, înainte cu câteva minute de a pleca din nou spre Iaşi, cunoscutele soliste ale Operei Române au avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări:
– După câte ştim, cântaţi frecvent cu orchestra ieşeană. Ce determină această colaborare?
Maria Şindilaru: Lucrez cu Filarmonica Iaşului încă de acum 10 ani. În felul acesta, am stabilit relaţii de afectivitate care ne leagă reciproc. Plăcerea de a cânta în acest acompaniament este determinată şi de nivelul artistic înalt pe care-l atinge interpretarea orchestrală.
Iulia Buciuceanu: Mă bucur de fiecare data când mă întorc la Iaşi. Îmi aminteşte de studenţie, de primele mele satisfacţii în muzică. Aici îmi întâlnesc colegii de altădată. Unul dintre ei este maestrul George Vintilă, care ne-a dirijat atât de competent şi de elegant. Este, de aceea, o mare plăcere să colaborez cu această filarmonică.
– Când s-a produs debutul dumneavoastră?
Maria Şindilaru: Am început Conservatorul la Iaşi, apoi am studiat la Bucureşti. Cariera propriu-zisă am început-o în 1953, la Opera Română cu Lauretta din opera «Gianni Schicchi» de Puccini.
Iulia Buciuceanu: Am început facultatea împreună cu prietena mea, Maria Şindilaru, în Iaşi, oraş de care mă simt legată foarte mult. Era în anul 1947. Debutul meu a avut loc în 1959, la Opera din Bucureşti, în «Cneaghina» din opera «Rusalka» de Dargomâjski.
– Bănuiesc, veniţi pentru prima oară la Piatra Neamţ. Ce impresie v-a lăsat publicul nostru?
Maria Şindilaru: Cu un concert vin, într-adevăr, pentru prima oară aici. Publicul, am observat, a dat dovadă de multă înţelegere artistică. Ne-am fi aşteptat însă la o sală mai plină, gândindu-mă nu la interpreţi, ci la ce se interpreta la «Requiem»-ul lui Verdi.
Iulia Buciuceanu: Cred că am reuşit să emoţionăm publicul. Mă refer la faptul că, deşi nu a fost sala plină, s-a văzut că cei prezenţi la concert îl înţelegeau, îl simţeau pe Verdi. Şi acesta este un fapt important. Cred, de asemenea, că atunci când vom reveni în Piatra Neamţ, vom găsi în sala de concert şi pe alţii, mulţi, care n-au fost în această seară”. (Ceahlăul, miercuri, 25 martie 1970)
