În anul 1984, la un an de la moartea lui Nichita Stănescu, la Ploieşti a fost organizat ceea ce ar fi trebuit să fie, în intenţiile iniţiatorilor, cel mai important festival de poezie din România şi din Estul Europei, care urma să devină replica festivalului de poezie de la Struga. Dar cum noi avem doar vocaţia începuturilor şi o jalnică preocupare pentru finalizarea proiectelor, era limpede că nu se va ajunge prea departe. Şi nici nu s-a ajuns…! Între iniţiatori şi susţinători, în elanul emoţiei la un an de la dispariţia miticului poet, se aflau, din câte îmi amintesc, Eugen Simion, D.R. Popescu, Laurenţiu Ulici, Adrian Păunescu, Eusebiu Ştefănescu, Nino Stratan, sora poetului, mama lui… Au fost evocări, pelerinaje, recitaluri, filme cu poetul în acţiune. La prima ediţie premiul festivalului, pentru întreaga operă, l-a primit, oarecum motivat de apropierea de Nichita, poetul Gheorghe Tomozei. Premiul pentru un debutant – după ce am trimis un consistent grupaj de versuri unui juriu prestigios – mi-a revenit. În acele vremuri însemna mult, ieşeai din fundul provinciei mai spre centru, paria cineva pe tine. Până la Ploieşti trenul a levitat, ducându-mă la manifestare. Ajuns la Casa de Cultură am făcut joncţiunea cu prietenii de acolo, Dan David, Nicolae Alexandru-Vest, Ion Stratan (Dumnezeu să îi ierte, toţi sunt morţi !), dar şi cu ceilalţi musafiri din Bucureşti şi din ţară. Era o mulţime de monştri literari şi nu numai. Ştiind că o să iau premiu, până seara am tot făcut cinste, dădeam vodci cu ambele mâini, zvonul fiind că premiul e cu adevărat consistent material. Merita să fiu generos. Şi a urmat premierea…! A primit premiul «opera omnia» Gheorghe Tomozei care a urcat pe scena Casei de Cultură unde a îmbrăţişat un buchet de flori, a primit o plachetă cu efigia lui Nichita şi un plic. Poetul a lăcrimat. Apoi am fost premiat eu. Am primit o diplomă şi două plase cu cărţi şi albume. După ce s-au stins aplauzele mi-am ţinut micul meu discurs, de mulţumiri, am spus poezeaua ilustrativă şi am coborât din înaltul scenei între oameni. Distanţa era mare. Apoi lucrurile s-au precipitat, toată adunătura de academicieni, de nemuritori, de amici ai lui Nichita trebuia să meargă la masă undeva în afara oraşului, la nu ştiu ce gospodărie de partid. Localnicii s-au împrăştiat la casele şi la treburile lor. Eu aveam tren de întoarcere la o oră potrivită, spre miezul nopţii, aşa că am decis să merg la gară, mai ales că aveam de cărat şi două sacoşe de cărţi. Numai că după ce au plecat toţi şi vertijurile de pe scenă s-au atenuat, mi-am dat seama că nu primisem totuşi, promisul premiu în bani, că evaluate cărţile în lei ar fi însemnat, poate, mult, dar mie nu-mi folosea cu mai nimic acest lucru. (va urma)
Adrian ALUI GHEORGHE
