1. La ce bun literatura?
Am să-l parafrazez pe colegul nostru mai vârstnic, Sfântul Augustin, care se referea la timp. Dacă nu mă întrebi ce e literatura (timpul), ştiu; dar dacă mă întrebi, nu mai ştiu. E ca mersul pe bicicletă: dacă te întrebi cum de te ţin în echilibru două roţi becisnice, te prăbuşeşti. Sau e ca dragostea? Dacă o trăieşti pur şi simplu, te încarci de eternitate. Dacă o explici, trăieşti experienţa amară a celui care rupând aripile fluturelui se trezeşte în palmă cu un biet vierme. Din păcate „limitele limbajului tău semnifică limitele lumii tale” zice, pe bună dreptate, Wittgenstein. Dacă te uiţi într-o istorie a literaturii, de exemplu, e plină de „limitele limbajului”. Sau de ilimitări? Strada însăşi, ca expresie a libertăţii exprimată la maximum, e de fapt plină de oameni presaţi de limitele lumii lor.
Cred că mai degrabă aş şti ce nu este literatura, lucru pe care mi l-am fixat în cap cu fiecare carte citită, cu fiecare pagină scrisă. Că (tot) scriind, că (tot) cetind ajungi în hăţişurile metafizicului, ca Făt Frumos din „Tinereţe fără bătrîneţe…” în Valea Plângerii unde brusc a fost (eşti) lovit de dorul după realitatea fecundă părăsită din cauza himerelor.
Din această perspectivă literatura nu este viaţă, ci doar iluzia vieţii (şi asta am învăţat-o trăind, am verificat-o îndelung)! Un text genial nu naşte niciodată nici măcar un vierme de mătase. Sau un vierme de bălegar. Literatura este minciuna convenabilă cu care nu îi amăgim pe ceilalţi, cu care ne amăgim noi pe noi înşine şi o facem cu cele mai seducătoare argumente. Fiecare om trăieşte, însă, cu şi pentru minciuna lui. În fiecare zi o sporeşte, o cosmetizează, o îmbunătăţeşte, o susţine în faţa celorlalţi cu vehemenţă, clipă de clipă stă încruntat, îngândurat ca să găsească alte şi alte argumente în favoarea propriei minciuni.
Literatura, ca şi arta în general, este expresia fricii că lumea din jur este finită. Scriem ca să punem o virgulă mai apăsată între finitudinea noastră verificată şi eternitatea presimţită. Dacă am fi eterni, ca piatra, crezi că ne-am mai ţine de visat? Crezi că am mai inventa licorne, pe care să le călărim apoi pe deşălatelea, pentru a ajunge pe nu ştiu ce coclauri unde bănuim că sălăşluieşte dublul nostru ideal?
Adrian ALUI GHEORGHE
