Există o tendinţă a artistului, dintotdeauna, de a se situa dincolo de fruntarii, în universalitate. Artistul, dintotdeauna, pare a nu se adresa, ca mesaj artistic, omului, ci omenirii; nu se adresează locului, ci universalului. George Călinescu, preluând teze europene, îl temperează pe artist spunându-i că intrarea în universal se face, totuşi, prin naţional. Că într-un concert universal de voci vii, ca artist, cu câteva elemente care îţi denotă neamul, amprenta locului, istoria, tradiţia. Că aceste elemente, desfăşurate sau doar intuite, sunt cele care îţi conferă, prin neasemănare, un loc numai al tău. Shakespeare e sigur englez, Tolstoi e sigur rus, Voltaire e sigur francez iar Goethe e sigur neamţ, dacă e să citim operele lor prin elementele care îi disting, îi recomandă dar îi şi separă. Un scriitor african are în opera sa freamătul nisipului cu tot ce decurge de aici, o filosofie a vieţii care se scurge printre degete ca firele de nisip, iar un nordic va explora misterul fiordurilor, fie din viaţă, fie din natură. Un balcanic precum Kazantzakis va explora abisul marginalului, periferia unor culturi care sunt, în cea mai mare parte, îngropate în istorie şi în mituri, iar un sud american precum Marquez va aduce vibraţiile mitice ale unei lumi care întâi a fost decimată, apoi cercetată. Artiştii români care au intrat în universalitate nu fac excepţie, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Eminescu, Eliade sau Enescu au încărcătura şi amprenta de neşters a culturii române, fie la nivelul sensibilităţii, a temelor, a formelor sau a obsesiilor umane şi istorice.
Dar războaiele mondiale, cele de pe câmpul de luptă, războaiele reci, războaiele economice, războaiele pieţelor de desfacere etc. au amestecat culturile şi au adus în discuţie noţiunea de globalizare. Iar globalizarea economică atrage după sine globalizarea culturală. Visul dintotdeauna, de a deveni universal, al artistului, pare, astfel, la îndemână. Istoria, contextele şi calculele par să îl ajute.
Adrian ALUI GHEORGHE
