Ieri, s-au împlinit 48 de ani de la moartea celebrului artist plastic Victor Brauner, un Dali autohton (născut la Piatra Neamţ), dar care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale (şi cea mai însemnată) în Franţa. Întrucât despre biografia lui am mai scris în câteva rânduri, acum vom reproduce un fragment din eseul scriitorului Emil Nicolae, cel care l-a făcut cunoscut şi în ţara lui pe celebrul pictor, după ce Occidentul l-a eternizat. (N. SAVA)
Dacă lăsăm deoparte cele două căsătorii – una în România, cu Margit Kosch (consumată în perioada 6 martie 1930 – 4 noiembrie 1939), şi alta în Franţa, cu Jacqueline Henriette Abraham (29 iunie 1946 – 12 martie 1966, până la decesul lui Victor Brauner) -, vom constata că tot mai rămân câteva nume de femei a căror prezenţă în biografia brauneriană trebuie lămurită. Însă nu înainte de a preciza că intervalele de căsnicie menţionate (unul de tinereţe, alături de o Margit temperamentală, dornică de admiraţie şi parvenire, bântuită uneori de spiritul aventurii şi cam superficială, iar cealaltă de maturitate, lângă o Jacqueline care-i oferea o protecţie acaparatoare, altfel – sau tocmai de aceea – dornică de stabilitate), developează în dreptul artistului nostru o psihologie retractilă, o structură timidă şi un comportament mai curând ezitant decât ofensiv faţă de femei. Însă exact aceste atribute, plus înfăţişarea plăcută şi conversaţia interesantă, făceau din Victor Brauner un bărbat atractiv şi “misterios”. Şi nu doar pentru femeile din mediul intelectual sau artistic. Poetul Saşa Pană relatează, în memoriile sale, despre escapadele “uniştilor” (grupul de redactori şi colaboratori ai revistei de avangardă unu), de prin anii ’30, care obişnuiau să poposească seara la o berărie din Bucureşti, unde o tânără chelnăriţă curtată de majoritatea bărbaţilor prefera să-şi fixeze atenţia asupra lui Victor, cel mai rezervat dintre ei. În orice caz, firea lui Victor Brauner excludea dimensiunea “macho” şi nu avea cum să ofere material spectaculos pentru o carte de tipul Sex Lives of the Great Artists de Nigel Cawthorne (“Viaţa sexuală a marilor artişti”, 1998; ed. rom. 2009), unde-i găsim pe câţiva dintre congenerii săi suprarealişti. De aceea m-a uimit oarecum portretul pe care i-l face Zoe Valdes în Vânătoarea de stele (“La cazadora de astros”, 2007; ed. rom. 2010), supradimensionând întâlnirea pasageră cu pictoriţa şi poeta Maria de los Remedios Alicia Rodriga Varo y Uranga (1908, Angles, Spania – 1963, Mexico City), mai pe scurt Remedios Varo, din perioada 1938-1941. Fiind vorba despre un roman, aşadar o operă de ficţiune, pe seama personajelor pot fi puse / spuse fel de fel de lucruri, desigur, dar cu grija de a nu altera natura originară a “subiectului”. Aşa a procedat, se ştie, Ernesto Sabato în Despre eroi şi morminte şi Abaddon exterminatorul, când s-a referit la accidentul în care Victor Brauner şi-a pierdut ochiul stâng. Poate că e aici şi vina artistului care, la bătrâneţe şi după ce a atins un oarecare grad de notorietate, s-a complăcut în postura de “legendă urbană”, stimulând prin tăceri şi adaosuri imaginare o anumită perspectivă asupra biografiei sale, cu trăsături de medium şi vizionar. Trec peste detaliul care o leagă pe Remedios Varo de accidentul cu ochiul stâng (în atelierul ei, unde grupul de pictori au băut şi au fumat opiu “cu excepţia ei şi a lui Victor”, ar fi început cearta dintre Esteban Frances şi Oscar Dominguez, în după-amiaza lui 27 august 1938), pentru a mă opri la descrierea întâlnirii cu Victor Brauner la Canet-Plage, plasată în vara anului 1940, în timpul refugiului din Sud: “Cele trei luni petrecute cu Victor în coliba aceea de pe marginea plajei, în care s-au hrănit cu peşte prins în năvoade împreună cu pescarii locului, slabi, bolnavi, pârliţi de soare, au fost temperamentale, idilice, superbe în ce priveşte iubirea şi pasiunea, dar din punct de vedere economic au fost cele mai dezastruoase din câte ar fi putut să fie. A risipit puţinii bani pe care îi strânsese într-o încercare de supravieţuire, pe prostii cotidiene. /…/ Petreceau o bună parte din noapte şi din zi culcaţi în pat, privindu-se în faţă, descoperindu-şi denivelările pielii, spatele presărat cu aluniţe ori cicatrici, promotoriile braţelor, ale gâtului, sânii ei mici, fesele perfecte. Remedios poate chiar acum să închidă ochii şi să îl picteze pe Victor din memorie, căci niciodată nu a uitat vreun detaliu al pielii lui. /…/ Victor râdea când îl picta aşa, îmbrăcat în aur: ea murmura fragmentele din tablou şi Victor ajungea să se desprindă din pictură râzând în hohote. Săruta picioarele care, odată cu vârsta, deveniseră minuscule. “Părul tău e lichid sau aproape o flacără lichidă care loveşte vântul ce învăluie obiectele în care ar dori să fie sau din care ar dori să facă parte.” Aşa i-a pictat Victor părul şi pe ea, care mergea goală, cu o mână în şold, printr-un labirint de stele şi părul ei este apă, iar ochii şi sprâncenele sunt aidoma unei păduri încâlcite: “A ma trés chère amie Remedios avec le souvenir d’une époque ineffacable de ma vie. Son admirateur amie, Victor Brauner, Marseille, 1941.” (dedicaţie ulterioară întâlnirii, despre care îşi aminteşte Remedios la bătrâneţe – n.m.). Astfel îşi petreceau viaţa, pictându-se unul pe altul iar apoi aruncau desenele în mare. Peştii devorau imaginile acelea goale. Victor dormea pe partea dreaptă, ea pe partea stângă. El mereu îi amintea că nu este sănătos să dormi pe partea inimii, că îşi striveşte inima. Ea îl săruta pe gât, îl muşca, îi lingeaurechile. El o săruta pe buze, tandru, suav, apoi îi acoperea gura cu a lui, părea că are s-o înghită de vie. Victor şi Remedios au avut timp să se iubească în cea mai absolută singurătate, în faţa mării, hrăniţi cu strictul necesar, îmbrăcaţi sărăcăcios; au trăit iubirea cum puţini oameni din această lume au trăit o. Dar era de ajuns să întoarcă privirea şi războiul era acolo. Remedios e sigură că a fost un mod frumos de a rezista războiului…” Pentru maniera de a descrie presupusa relaţie dintre cei doi amanţi, fragmentul anterior mi se pare suficient. (Emil NICOLAE)
