Ştefan cel Mare este şi va rămâne o figură emblematică în istoria românilor. Despre el s-a spus că a fost apărătorul creştinătăţii şi al Europei împotriva turcilor şi Islamului, chiar Papa Sixt al IV-lea numindu-l “atlet al credinţei creştine”. Astăzi, se împlinesc 540 de ani de la victoria de la Podul Înalt, care a a avut loc la data de 10 ianuarie 1475.
În 1474 conflictul între turci și moldoveni era iminent și încep pregătirile de o parte și de cealaltă. Pentru a-l pedepsi pe Ștefan cel Mare și pentru a invada Moldova turcii aveau trei căi principale de acces: cea mai importantă era pe Valea Siretului, spre Suceava, care prin lățimea văii permitea desfășurarea unor trupe numeroase; altă cale era pe Valea Bârladului, care ducea direct la Vaslui, locul unde se afla Ștefan; mai exista Valea Prutului dar era puțin folosită și cunoscută de turci. Ștefan, prin mai multe stratageme încearcă și reușește să îi atragă pe turci pe Valea Bârladului, care datorită îngustimii sale îi permitea să opună o rezistență mai mare, turcii neputând-și aici desfășura un front larg. În felul acesta Ștefan era foarte avantajat. La 1474 Ștefan adună o serie de informații și crează situații care îi obliga pe turci să iasă la atac. Armata sa era constituită din mai multe elemente: nucleul oștirii era format din cavaleria grea, recrutată dintre boieri, pedestrimea grea ce era recrutată dintre curteni și artileria, slujită de mercenari germani sau de germani stabiliți în Moldova, locuitori ai orașelor. Tunurile de atunci se numeau puști, din germanul “Buthse” care însemna cutie. Ghiulelele erau turnate din fontă sau cioplite în piatră. Partea cea mai numeroasă a oștirii era oastea de țară care era formată din țărani, locuitori ai târgurilor, cu arme unele mai de calitate, dar și arme rudimentare – coase, seceri, măciuci. Pentru bătălia de la Vaslui, Ștefan realizează o mobilizare generală, după un termen modern, adică la bătălie vor participa toți cei capabili să poarte o armă. El reușește să adune o oaste record pentru acele vremuri, respectiv 40000 de moldoveni, la care s-au adăugat ajutoare nesemnificative de unguri, secui și polonezi. Armata turcă condusă de Soliman Pașa număra peste 100000 de militari la care se adăugau muntenii și bulgarii folosiți pentru lucrări genistice. Deci, raportul era de 1 la 3. Oastea lui Soliman venea din Albania, unde purtase lupte cu Skanderberg, domnitorul George Castriota. Colonelul Valer Popovici, autorul unei lucrări mai puțin cunoscute, încearcă să prezinte lupta din punct de vedere al elementului pur militar: “La sud de Vaslui a organizat o linie puternică de rezistență compusă dintr-un centru pe dealul Paiului, cota 267, unde era reduitul acestei fortificații care poartă și astăzi numele de Dealul Cetățuia.” Ștefan a întreprins lucrări de ordin genistic, adică șanțuri, maluri de pământ și a amplasat artileria. Dealul era întărit cu 10 tunuri care au avut sarcina să execute câte 7 lovituri. Primul contact cu turcii s-a datorat ajutorului primit din Ardeal, constând în 5000 de secui. Aceștia, în spatele unor parapete, au organizat prima rezistență. În momentul în care rezistența aceasta slăbește, Ștefan intervine cu trupe mai numeroase. Un document foarte important privind descrierea bătăliei este așa- numita “scrisoare de la Buda” care redă toate momentele luptei. A existat la un moment dat o situație incertă. Turcii după ce au depășit rezistența secuilor, intră în luptă cu forțele propriu-zise conduse de Ștefan. În momentul acela, Ștefan ar fi avut un moment de slăbiciune, tradus în termeni moderni – un atac de panică. Dar ni se spune în această scrisoare că boierii din jur au îngenunchiat și unul dintre ei i-a spus “Doamne, nu te tulbura căci îți vom sta alături și Stăpânul ne va ajuta”. Din acest moment Ștefan este din nou stăpân pe sine. După ce secuii sunt coplesiți de numărul dușmanilor, după ce artileriștii au tras salbele planificate, intră în luptă însuși Ștefan și corpul de elită format din boierii și slujitorii săi. Luptele cele mai înverșunate se desfăsoară pe un pod și împrejurimile acestuia, un “pod înalt”, între două dealuri, de unde s-a creat mai târziu confuzia cu un alt pod înalt, cel de la Cănțălărești. De aici discuțiile cu privire la locul unde s-a desfășurat bătălia asupra cărora vom reveni. După scrisoarea de la Buda, peste 40000 de turci au murit în bătălie, uciși în lupte, înecati în mlaștini, în Siret sau în Dunăre pentru că au fost urmăriți. Tot aici, este redat un dialog cu o valoare literară pe lângă cea documentară, care pare desprins dintr-o piesă de teatru. Ștefan luase 4000 de prizonieri pe care urmau să îi execute. Având în vedere că unii dintre aceștia aveau ranguri înalte și mari posibilități materiale, este îndemnat să ii elibereze în schimbul unor potențiale imense sume de bani. Ștefan dă un răspuns memorabil: “Dacă au atâția bani ce au căutat în țara mea?”, ducându-și până la capăt cele plănuite. Desigur, un element important și cel mai cunoscut în legătură cu bătălia este atragerea turcilor, printr-o diversiune, în mlaștini. Adică într-o zonă mai îndepărtată, un grup de moldoveni au început să sune din trâmbițe și turcii au crezut că în partea aceea este grosul oștirii. De aceea, o parte din ei s-au îndreptat spre zona respectivă și s-au înecat în mlaștini. Ștefan cel Mare își organizase oastea în șapte corpuri și urmărea de pe coasta Muntenilor de astăzi modul în care se desfășura lupta, dar nu a fost nevoie să intre toate trupele în luptă.
Ştefan cel Mare, între mit si realitate
O problemă legată de lupta de la Vaslui a constat în controversele privind locul bătăliei. Grigore Ureche, care a scris la aproape 200 de ani după bătălie, având informații și din cronicele poloneze, crede că bătălia a avut loc la “trei ceasuri” mai sus de Vaslui, adică la nord. Greșeala sa a fost urmată de Xenopol si Iorga în scrierile lor din tinerețe, dar pe măsură ce au fost cunoscute mai multe relatări s-a stabilit că a avut loc acolo unde există și astăzi monumentul închinat lui Ștefan. Cel mai bine a studiat problema profesorul Constantin Cihodaru, care a adunat toate materialele posibile și a stabilit cu precizie locul de desfășurare, adică la confluența Racova, Bârlad cu prelungiri spre valea Lipovățului. Confuziile au mai plecat și de la termenul de “podul înalt”, un pod care a existat lângă Vaslui și a dispărut între timp. De aici confuzia cu podul de la Cănțălărești care se știe că a fost ridicat de Gavril Hatmanu, fratele lui Vasile Lupu. După războiul din 1877, a fost întemeiat satul Dealul Bârladului căruia i s-a dat apoi denumirea de Ștefan cel Mare datorită tocmai confuziilor privind locul bătăliei. S-a creat și o legendă locală plecând de la numele satului Cănțălărești unde ar fi fost “cancelaria lui Ștefan cel Mare”. De fapt, după cum ne spune un document de pe la 1480, când satul i-a fost acordat lui Ion Aprodu el se numea Scântirești, după numele unui vechi proprietar. Așa că legenda nu are nici un temei. De altfel, imaginea lui Ștefan cel Mare s-a păstrat în folclor. Orice clădire mai veche, orice localitate cu vechime deosebită este legată de Ștefan cel Mare, chiar dacă nu a aparținut acelei epoci. Pentru români, Ștefan a ajuns echivalent cu termenul de domnitor, de voievod, așa cum din Caesar s-a ajuns la Kaiser și Țar sau de la Carol cel Mare s-a ajuns la Crai. Ștefan cel Mare este semnalat și în folclorul altor popoare. Ucrainienii au cântece despre el, numindu-l “Stepan”, iar spaniolii îl au ca personaj în romanele cavaleresti “Don Esteban de Moldavia”. În toată Moldova este amintit în nenumărate legende. Una dintre acestea se referă la Daniel Sihastru, un călugăr care l-a îmbărbătat după înfrângerea suferită la Războieni, Valea Albă, călugăr care a devenit Sfânt și, între altele, l-a îndemnat la zidirea Putnei și a Voronețului. Dintre multe alte legende care circulă în Moldova, amintim de una care povestește că Ștefan trăiește încă, și, asemenea eroilor altor popoare, stă ascuns într-o peșteră și în cazul când Moldovei îi va fi greu, va fi amenințată cu pieirea, el va ieși de acolo și va salva țara. În folclorul vasluian se remarcă legenda despre Movila lui Burcel, care pleacă de la un eveniment real. În 1634, Vasile Purcel are un proces în care prezintă un document din 1495 privind înzestrarea familiei sale cu pământ. Foare multe localități au fost întemeiate de Ștefan, conform unor legende locale. Să amintim doar cele două sate Valea Oanei, din comunele Ivănești și Gherghești, despre care se consideră că-și datorează numele unei fiice a lui Ștefan cel Mare, născută dintr-o “dragoste lăturalnică”. Descoperirile arheologice confirmă unele legende. De exemplu la Florești sau la Biserica Domnească din Bârlad sub actualele construcții datorate altor ctitori (Cârstea Ghenovici, Vasile Lupu) s-au găsit vestigiile unor construcții anterioare realizate în perioada lui Ștefan. Neîndoielnic Ștefan rămâne cel mai mare român, definiția i se datorează unui mare înțelept al neamului nostru, Petre Țuțea.
Cum a fost lăudat Ştefan cel Mare
Pe Ştefan cel Mare cel mai bine l-au cunoscut şi admirat românii. În “Letopiseţul anonim al Moldovei” este prezentată biruinţa lui Ştefan de la Chilia. “Iar sâmbătă s-a predat cetatea şi a intrat Ştefan Voievod în cetate, cu voia lui Dumnezeu. Şi-a rămas acolo trei zile, veselindu-se şi lăudând pe Dumnezeu şi împăciuind oamenii din cetate.” Şi cronicarii munteni îi recunosc faptele de vitejie. Radu Popescu spune: “Carele era un om viteaz şi multe războaie a făcut cu turci, cu ungurii, cu lasâii, cu tătarii, cu muntenii. Apare inclusiv în cronicele poloneze. Jan Dlugosz nota: “O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos de comandanţii eroici de care atâta ne mirăm! În zilele noastre câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor.” Turcii îl numesc “netrebnicul ghiaur, căpetenie a diavolilor, afurisit şi nenorocit”, în timp ce Papa Sixt al IV-lea se adresează întotdeauna marelui domnitor cu formula: “Iubitului fiu, nobilului bărbat Ştefan, voievodul Moldovei”, numindu-l şi “atlet al lui Hristos”.
