0:00

Vasile Tărâţeanu, poetul nostru de peste Tisa, la 69 de ani, ZCH NEWS - sursa ta de informații

Membru de onoare al Academiei Române, scriitorul Vasile Tărâţeanu, care are nu numai prieteni în Piatra Neamţ ci şi rădăcini (rude de sânge), este născut la 27 septembrie 1945 în Sinăuţii de jos, regiunea Cernăuţi, în anul 1972 şi a absolvit cursurile Facultății de Litere de la Universitatea din Cernăuţi. A lucrat redactor la ziarul Zorile Bucovinei (1969-1981), apoi la Postul de Radio Kiev (1981–1991). În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți a fondat Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“. Din anul 2000 este președinte al „Fundației culturale „Casa Limbii Române” din Cernăuți. Este redactor-șef (sau director-fondator și editor) al gazetelor românești din Ucraina – Cernăuți: Plai românesc (1990–1994), “Arcașul”, “Curierul de Cernăuți”, “Junimea” etc. Aşa cum cum frumos scria Ion Pachia Tatomirescu, Vasile Tărâţeanu este “un poet-Sisif cărând stânca speranței re-întregirii de Țară”. Este autor a peste 20 de volume de versuri şi  deţinător a trei premii importante acordate de colegii din România. Cu prilejul zilei sale de naştere, l-am abordat cu câteva întrebări prin internet.

La mulţi ani, Vasile! Ce amintiri, ce prietenii te leagă de oraşul Piatra Neamţ?

– Sincer vorbind n-am fost de multe ori la Piatra Neamţ. Mi-ar ajunge degetele de la ambele mâni ca să enumăr aceste fericite ocazii. Dar doream să ajung prin aceste locuri încă de pe când eram elev în clasele primare la şcoala din Sinăuţii mei, când la serbările şcolare declamam cu mult succes poezia lui George Coşbuc “Cetatea Neamţului” de-i făceam pe consătenii mei să râdă cu poftă de vestitul rigă al leşilor, Sobyeţki, care rătăcindu-se prin această minunată parte a Moldovei  îşi încetinea  pasul, tot trăgând în vânt cu nasul, când simţea cum vin dinspre cetate aburi calzi de mămăligă. Vroiam să văd renumita cetate a Neamţului. Şi Dumnezeu m-a ajutat să mi văd visul împlinit. Am trecut prin locurile  gloriei de lupta ale vitejilor noştri strămoşi despre care au scris cu atât farmec cronicarii noştri. Apoi, tot Dumnezeu mi te adus şi pe dumneata, dragă Nicule, în cale, şi pe Adrian alui Gheorghe, şi pe Radu Florescu, şi pe Daniel Corbu, şi pe Cristian Livescu, şi pe alţi scriitori de la Piatra Neamţ, de care mă leagă cele mai sincere sentimente de aleasă consideraţie pentru creaţia domniilor voastre, purtătorilor de glorie literară a acestui ţinut binecuvântat de Dumnezeu să fie o adevărată perlă naturală, care mi-aţi căzut dragi de la prima vedere pentru sufletul vostru deschis către lume.

Ai rude la Piatra Neamţ. Vorbeşte-ne despre acestea.

– Da am un verişor, Cezar Puiu, unicul fecior al uncheşului meu Visarion Puiu, fratele mai mare al mamei, fost absolvent al renumitei Facultăţi de Teologie a Universităţii cernăuţene din perioada interbelică, apoi preot prin diverse parohii  din zonă, până când a fost arestat şi întemniţat pentru 12 ani la Gherla şi Aiud pentru activitatea anticomunistă şi uneltiri împotriva orânduirii sociale şi, desigur, pentru publicistica sa ardentă, încă din perioada studenţiei, când era  vicepreşedinte al Asociaţiei studenţilor de la Teologie din întreaga ţară  şi a participat la Campania electorală a lui Octavian Goga. Mai mult în timpul războiului şi-a făcut serviciul la Berlin şi Paris. A avut multe întâlniri acolo cu diverse personalităţi ale vieţii noastre politice, militare, ecleziastice. A tipărit câteva cărţi. Una de povestiri “În satul lui Negrea”, având pregătite pentru tipar şi romanul – “Taina Gabrielei”, şi piesa în cinci acte “Dochiţa sau căderea Sarmisegetuzei”, şi teza sa de doctorat, confiscate în timpul arestării şi percheziţiilor făcute la domiciliul său. După eliberarea din puşcăriile de la Gherla şi Aiud i-a slujit cu credinţă şi devotement pe enoriaşii săi din comuna Gârcina, unde a şi fost înmormântat în cimitirul sătesc.

Eşti unul din puţinii poeţi-tribun ai limbii române aflat peste graniţele oficiale ale ţării. Ce părere ai de acest calificativ ?

– Nu mă deranjează. Pentru că mă consider un oştean al limbii române. Ce-i drept nu-mi prea place cuvântul „tribun”, deşi nu odată în viaţa mea m-am folosit de diverse „tribune”, inclusiv şi cele înalte, pentru a susţine o cauză, a atrage atenţa demnitarilor zilei, pentru a face o declaraţie sau a exprima un protest.  Nu-mi prea place pentru că în ultimul timp cuvântul  „tribun” a căpătat o nuanţă discreditantă, cumva peiorativă. Din cauza unor politicieni de rea faimă.

Cât din viaţa ta cotidiană există în poezia pe care o scrii şi cât din ea e „ornament stilistic şi estetic”. Scrii cu program sau te laşi în voia inspiraţiei?

– N-am făcut asemenea calcule.  Şi nici nu cred să existe  vreo  modalitate, vreo unitate de măsură, un asemenea cântar cu ajutorul căruia să poţi face o asemenea departajare, între trăire şi rostire/între simţământ şi veşmânt/între frumos şi urât. De fapt nu mă preocupă în mod deosebit „ornamentele stilistice”. Dar cred că în cea mai mare parte versurile-mi exprimă gândurile, durerile, bucuriile, speranţele, adică fiinţa-mi pământeană şi aeriană. Şi apoi, de  vreme ce am fost programat să scriu, de cele mai multe ori mă las în voia inspiraţiei. Cu părere de rău nu mă pot „programa” să scriu o poezie (genială, precum ar vrea oricare dintre poeţi) la ora cutare sau cutare de zi sau de noapte. Mă pot programa zilnic doar să mă aşez la masa de scris, pentru a scrie un articol, un eseu, un medalion artistic, o replică, sau să „filosofez” pe marginea actului creator şi… chiar pentru a răspunde la întrebările unui interviu solicitat de colegii mei ziarişti şi poeţi, precum fac în momentul de faţă, răspunzând la întrebările domniei tale, dragă frate Nicolae.

Faptul că nu te vezi cu prietenii tăi scriitori români foarte des, deşi între fraţii tăi de condei de acolo eşti un privilegiat, nu te determină să te consideri oarecum un exilat?

– Nu mă simt un om privilegiat în acest sens. Mă văd cam la fel de rar atât cu confraţii mei din ţară, cât şi cu cei din Cernăuţi. Diferenţa-i doar aceea că pentru a mă vedea cu cei din ţară am nevoie de o invitaţie, de o viză, de mai mulţi bănişori şi de mai multe ore pentru a le pierde în cele două vămi – ucraineană şi românească – în timp ce pentru a-i vedea pe colegii mei cernăuţeni e destul să ies în oraş, la vreo manifestare culturală sau la o bere, adică la un pahar de vorbă, ceea ce costă cu mult mai ieftin decât un drum până la  Suceava sau Iaşi, Bucureşti sau Ploieşti, Piatra-Neamţ sau Craiova, Târgu Jiu sau Satu Mare, Galaţi sau Alba-Iulia şi până în alte oraşe din ţară, unde am mulţi prieteni. Nu, nu mă consider un exilat. Nici la Cernăuţi, nici în Ţară. Mai degrabă mă simt un om liber ce s-a născut şi locuieşte într-o aşchie de ţară detrunchiată.

A consemnat Nicolae SAVA

Articolul precedentInterese de tot râsu la CJ: Miron Radu Tudorel și Libris
Articolul următorPROGRAM Teatrul Tineretului Piatra Neamţ (22 septembrie – 12 octombrie 2014)