OLYMPUS DIGITAL CAMERA

* interviu cu pictorul Mircea Răzvan Ciacâru

– Aţi lucrat mulţi ani, cu realizări deosebite, remarcabile, în restaurare. Cum stăm, în judeţul Neamţ, în privinţa restaurărilor?

– Acuma, că am ieşit din sistem, pot să spun adevărul: din punct de vedere al dotării stăm prost; atât la Piatra Neamţ, unde există un laborator cât de cât dotat, cât şi la Roman, unde există un laborator mai puţin dotat. Doar oamenii care deservesc aceste laboratoare fac diferenţa în calitatea lucrărilor efectuate. Şi atunci nu se simte faptul că muzeele din zona Neamţ nu au laboratoare bine puse la punct. Altfel spus, calitatea celor care le deservesc – nu sunt mulţi, nu-i nominalizez dar doi sunt mai buni – face diferenţa. Din câte mi s-a spus, şi eu făceam parte din categoria celor buni.

– În ciuda dotărilor nu tocmai la zi, obiectele din vitrinele muzeului nu trădează asta…

– Noi am încercat şi am reuşit să aducem obiectele care treceau prin laboratoare la o calitate extraordinară. Am fost felicitaţi şi de străinii care vin şi văd muzeul, am fost felicitaţi şi de oamenii străini de judeţ cu care am lucrat – am lucrat cu arheologi din Iaşi, din Bucureşti, din Roman – toţi au avut numai cuvinte de apreciere la sistemul de restaurare de la Piatra Neamţ. Dacă ar fi existat posibilităţi băneşti de utilare a laboratoarelor, pentru o restaurare ştiinţifică, cum se face astăzi, altul era rezultatul. De aceea, e aproape că este un miracol cum din mâinile noastre au ieşit obiectele care au ieşit, neavând dotările care se cer la momentul acesta. Asta însă, prin talent şi printr-un  pic de nebunie. Există la restauratori o muncă dificilă, o muncă migăloasă. Fără pasiune nu se poate face restaurare. Noi am avut şi un restaurator celebru, Aurel Buzilă. Eu l-am moştenit pe dumnealui. Am preluat toată ştiinţa de la Aurel Buzilă, el fiind considerat unul din primii şase restauratori ai ţării care au introdus restaurare ştiinţifică în România. Era frecvent chemat la Bucureşti, şi nu numai, pentru a participa la restaurarea de lucrări deosebite.

– Este pietrean?

– Nu e pietrean, dar era stabilit în Piatra Neamţ. Nu mai trăieşte, din păcate, dar a făcut o şcoală. A încercat să aducă la Durău un laborator zonal, ceea ce ar fi însemnat ca în Neamţ să se pregătească cadre noi în restaurare. Şi eu am pregătit. Şi acum se mai pregătesc oameni în restaurare la Piatra Neamţ şi asta spune mult. Am fost, repet, recunoscuţi pentru calitatea muncii.

– Care a fost cea mai mare satisfacţie din întreaga activitate de restaurator?

– Da, am una, petrecută cu mai mulţi ani în urmă. În depozitul nostru, pe lângă zeci de mii de fragmente, poate sute de mii, exista şi un număr de 15 fragmente  care păreau că nu pot întregi un obiect. Erau “îngropate” într-o cutie. Toţi care treceau prin dreptul cutiei – ştiau ce conţine – o dădeau deoparte. Tot aşa, până când un arheolog din Bucureşti, Silvia Marinescu, venită la Piatra Neamţ, s-a întrebat dacă e cineva în stare să se ocupe de fragmentele respective. Era curioasă ce va putea ieşi din ele. Entuziast, cum sunt de felul meu, m-am oferit să văd despre ce este vorba, dar fără să mă angajez că aş reuşi ceva. Fragmentele fuseseră şi pe la Bucureşti, iar concluzia profesioniştilor de acolo era că nu se poate restaura obiectul. Una din regulile de bază ale restaurării spune că dacă obiectul nu are măcar o treime din ansamblu nu se poate restaura. Dar se poate restaura, mi-am zis eu, atunci când există un restaurator pătimaş, aşa cum am fost eu. Şi m-am apucat de lucru, fără să spun doamnei că am ajuns la un anumit nivel. Unui restaurator îi trebuiesc întotdeauna dacă nu 4 mâini măcar 3. Două mâini nu sunt suficiente, astfel că trebuie să inventeze tot felul de suporţi, de sisteme, care să îl ajute. La sesiunile care se ţineau în fiecare toamnă la Piatra Neamţ, cu participarea restauratorilor din Moldova, a venit şi doamna Marinescu. Am expus obiectul.

– Era lucrarea finalizată?

– Da. Nu vă spun ce surpriză a fost pentru doamna Marinescu când a văzut obiectul. Una din necesităţile pentru un restaurator bun e să poată ca să îşi deseneze obiectele la care lucrează.  Pentru că îţi faci o idee cum ar arăta obiectul. Acum sunt programe pe calculator pentru asta, eu nu am apucat. Pe mine m-a ajutat desenul. Regula, pentru restaurarea ştiinţifică e asta: n-ai voie să începi restaurarea dacă nu îţi ajung elementele, Dar există şi restaurarea artistică. Asta combinată cu cea ştiinţifică  înseamnă izbândă. Deci, la întrebarea dvs. răspunsul este următorul: sunt foarte bune lucrările restaurate din muzeele nemţene, dar asta datorită oamenilor, care sunt mai mult decât profesionişti. Sunt artişti

– Pe lângă dotarea laboratoarealor existente de care aţi vorbit, ce ar mai trebui făcut în acest sens?

– În afară de laboratoarele de metal şi de ceramică, în acest complex muzeal ar trebui să existe şi restaurare carte şi restaurare textil. Mănăstirile au restauratorii lor. Nu mai apelează la muzee. Ba chiar au şcolile lor proprii pentru pregătit restauratori. Numai dacă te gândeşti la fondul de carte de la bibliotecă, care ar trebui să treacă prin mâna unui restaurator, ar merita înfiinţarea unei secţii de restaurare carte. Ar merita un laborator. Fie la bibliotecă, fie la muzeu. Altfel va trebui să apelăm la alte laboratoare de restaurare de la Iaşi sau Suceava. Sunt lucruri care se pot rezolva pe plan local.

A consemnat Nicolae SAVA