reclama autocenter

Faima Mănăstirii Durău de la poalele Ceahlăului, constă în faptul că ea  păstrează zugrăvită pe zidurile bisericii sale o capodoperă a marelui pictor Nicolae Tonitza, cel care trecea în eternitate acum 73 de ani la Bucureşti (la 26 februarie 1940). Între 1935 şi 1937, pronaosul, naosul şi altarul au fost împodobite cu picturi în ceară realizate de studenţi şi absolvenţi ai Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, printre care şi Corneliu Baba, îndrumaţi şi sprijiniţi de maestrul lor, Tonitza.

Se aminteşte despre un schit care s-ar afla la originea Mănăstirii Durău şi despre care se ştie de la anul 1600, însă prima atestare datează din 1779, când este menţionată ca stareţă Maica Nazaria. Istoria schitului cunoaşte o nouă etapă odată cu zidirea noii biserici de piatră cu hramul Buna Vestire, sfinţită în 1835. În 1935, Tonitza era profesor la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. În acel an, ajutat de Nicolae Iorga, care era preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, a obţinut aprobarea de a picta biserica de la Durău. El se hotărăşte să picteze în ceară, tehnică neutilizată până atunci la noi. În luna septembrie a acelui an, ajutat de câţiva ucenici, acoperă cu un strat de ceară fierbinte pereţii pe care urma să fie realizată pictura. În vara anului următor, însoţit de Corneliu Baba, Petru Hărtopeanu, Călin Alupii, Serafim Bodnariuc şi alţii, cărora li se alătură Theodor Varahil Muraru (din Piatra Neamţ, născut chiar în această perioadă, 26 februarie 1913), pe atunci frate la mănăstire, începe pictura pe care o va finaliza în 1937. Tonitza foloseşte de la început o succesiune a temelor cu totul originală. În locul portretelor tradiţionale, Tonitza pune în picturi oameni de la poalele Ceahlăului, plini de viaţă şi demnitate, conştienţi de atotputernicia lui Dumnezeu, dar şi de trăinicia credinţei lor. Din 1959, Mănăstirea Durău a funcţionat ca biserică de parohie, apoi ca schit de călugări, iar din 1991 a redevenit mănăstire de maici. Până în anul 1977, în fostul cimitir al mănăstirii a existat Biserica Sfânta Sofia, care, împreună cu casele monahale din împrejurimi, a fost demolată din ordinul autorităţilor. Au fost culcate la pământ chiliile, buldozerele au intrat în cimitir, scoţând osemintele. Acum sunt adunate într-un singur mormânt, iar maica stareţă vrea să facă un monument, să ştie oamenii care aprind lumânări cine odihneşte acolo. Măicuţele au venit aici de la Văratec. Aici erau înainte sfinţi părinţi, cu viaţă de pustnic. Însă îşi mai amintesc de ei doar bătrânii din sat. După 1991, locul a prins mai multă viaţă.

De-a lungul timpurilor, Durăul a constituit un preferat loc de întâlnire pentru numeroase personalităţi ale vieţii politice, literare şi cultural-artistice. Mitropolitul Veniamin Costache, a cărui reşedinţă se mai păstrează şi astăzi, Nicu Gane, Emil Gârleanu sau Alexandru Vlahuţă zăboveau îndelung pe prispele caselor mănăstireşti sau pe potecile Ceahlăului. Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu şi Aurel Băeşu erau oaspeţi obişnuiţi ai Durăului, iar Gheorghe Panu, cunoscut om politic, jurist şi gazetar, şi-a petrecut aici timp de 20 de ani toate vacanţele, uzând de influenţa sa pentru înfrumuseţarea şi dezvoltarea mănăstirii.

Articolul precedentO piesă cu femei, despre nevoia de iubire: “Fără puterea de a mai schimba ceva”
Articolul următorEveniment editorial – Radu Florescu: “Poeme oculte”