* interviu cu scriitorul Constantin Ardeleanu, la 65 de ani
– Nu ţi-e ruşine că împlineşti 65 de ani în timp ce mulţi dintre marii scriitorii contemporani ţie abia trec de 50 ?
– Dacă ţi-aş răspunde că nu mi-e ruşine, nu m-ai apostrofa imediat cu „Neruşinatule”? Reproşându-i cuiva longevitatea (relativă), ai cădea pe gândirea gheboasă a guvernanţilor, care după ce au prădat fondurile strânse la asigurări sociale, aşteaptă cinic-optimişti dispariţia naturală a vârstnicilor. Verdi a scris Falstaff la 80 de ani. Mi-e ruşine totuşi de Eminescu, Creangă, Rebreanu, Nichita, care dacă ar fi atins etatea mea ar fi adăugat multe capodopere unor bibliografii deja temeinice.
– De la cine ar trebui să-ţi ceri iertare pentru toate neîmplinirile tale literare şi cui ar trebui să mulţumeşti pentru cărţile tale memorabile?
– Frumos îmi şade: la vârstă să mă laud cu împlinitul, iar în literatură cu neîmplinirile. Cui să-i reproşez talentul aproximativ, când deja am intrat în salonul (cehovian) numărul 65? Proza mea cu multe inserţii umoristice (ne-o ajunge atâta bocet de la Sofocle până la Kundera) datorează mult resurselor de haz ale tăzlăuanilor mei, oameni de toată isprava (vă aşteptaţi cumva să spun oameni de râs?), iar strict pentru „Hâtrii Tazlăului” regretatului profesor Gheorghe Blaga, redactorul şef al revistei „La Tazlău”, care mi-a arătat poteca pe care ar trebui să urc, pentru a-i trimite textele necesare publicării. „Hâtrului de la Tazlău” nu i-au fost indiferente nici gândurile de bine ale lui Nicolae Sava (prin cronici scrise la „Ceahlăul”) şi Adrian Alui Gheorghe (prin viu grai, neriscând un pronostic în scris), ctitori ai „Grupului de la Durău”. La care s-au adăugat cronicile lui Ilie Dan, Grigore Grigurcu, Geo Vasile, Constantin Tomşa, Simion Bărbulescu, Radu Voinescu, Gabriela Drăghici, Nicolae Boghian, Mihai Botez, Ion Deaconu, Liviu Vişan, Octavian Mihalcea, Lucian Strochi, Gheorghe Ţigău.
– Cu ce ţi-am greşit noi de trebuie să-ţi suportăm prietenia şi talentul (doar al tău, de la Creangă încoace) care dă pe de lături (a se pune accentul unde trebuie)?
– Nu există prietenie mai autentică pe lume decât între doi bărbaţi (până va da dracu’ să ne europenizăm într-atâta încât vom face moravurile varză de Bruxelles), legaţi printr-o ideaţie şi un pahar de vin. Am avut puţini prieteni, cu ei putând defila sub orice pavilion al loialităţii, smulgând Timpului indiferent ore de neuitat. Prietenii din Piatra Neamţ, care m-au adoptat ca pe un înstrăinat, cu generozitatea unui I.I. Mironescu faţă de Panait Istrati, mi-au dovedit că au un caracter de piatră (spre bafta mea, bolovanul). Mereu mă intimidează şi complexează trimiterea voastră (fie şi cu o ironică îngăduinţă) înspre Creangă, dar e cert că sub falnicele bolţi ale prozei, cu rădăcini în Neamţ, judeţ unde pictorul Bernea localiza o poartă spre Rai (Creangă, Sadoveanu, Constantin Virgil Gheorghiu, Mironescu, Apunake, Adrian Alui Gheorghe – nu-i spus din complezenţă, ţineţi-i „Urma”) eu de abia…Pogor!
– Promiţi că ne vei mai obliga şi peste 65 de ani să-ţi luăm încă un interviu pentru ziarul „Ceahlăul”? Indiferent de răspuns, noi îţi urăm La Mulţi Ani!
– Coana Leonora, adorata mea mamă, merge pe 88 ani şi cât va trăi, ea va reprezenta reperul esenţial pentru mine în Tazlău. Am gene trainice, ca să nu dorm pe mine. Dar nu te joci cu paradoxurile vârstei a treia. Poetul rugbyst „singaporean” Tudor George-Ahoe glăsuia, cu luminozitatea unei pase pe treisferturi: „Toamna reclamă un suflet solemn şi demnitatea cu care trebuie să-ţi pregăteşti recviemul”. E un timp melancolic, care, în tinereţe, şi-a permis a fi deseori…melaalcoolic. În momentele mele de graţie, am slăvit o trinitate păgână, într-o progresie exuberantă: vin-om-o, arte! Dacă la Ceruri mesajul meu a ajuns „vino moarte!” – Dumnezeu îl va sancţiona pe sfântul de la corectură. Şi atunci, dragă Nicule, insist să-mi iei un inter-mort!?
A consemnat Nicolae SAVA
