Castelul de la Câmpina a fost ridicat de cărturarul Bogdan Petriceicu Haşdeu în memoria fiicei sale, Iulia. A fost denumit „Castelul Magului” sau „Templul Spiritist de la poalele Carpaţilor”. Circumstanţele construirii acestui edificiu nu sunt dezlegate nici astăzi în totalitate. Elaborarea planurilor castelului a fost realizată după dicteu spiritist. Iulia i-ar fi transmis tatălui ei, de dincolo de moarte, indicaţiile privitoare la realizarea construcţiei (deşi nu avusese în timpul vieţii cunoştinţe în domeniu), dar şi numele celor 7 reîncarnări ale ei: Agnodike (prima femeie din lume cunoscută ca medium), Aspazia (Hipatia, soţia lui Pericle), Beatrice (iubita lui Dante), Ioana D’ Arc, Elisabeta Tudor (o prinţesă din dinastia Tudorilor), Charlotte Corday (asasina lui Marat, sufletul revoluţiei franceze) şi Iulia Haşdeu, mama ei și soția lui Haşdeu. Monumentul are un aspect ce utilizează elemente arhitectonice cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu. Predomină înfăţişarea de fortăreaţă, de spaţiu închis ezoteric. Intrarea principală este străjuită de două tronuri, mari jilţuri din piatră, aşezate fiecare pe câte 7 lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele 7 etape cunoscute în credinţa populară sub denumirea de vămile văzduhului. Lângă cele două jilţuri de la intrare sunt sculptate săgeţile care indică procesul reversibil al reîncarnării. Povestea celor două Iulii din viaţa lui Hasdeu, soția şi fiica, este unică şi fascinantă. Istoric, folclorist, filolog şi renumit scriitor, provenit dintr-o familie boierească de cărturari din Basarabia, Haşdeu se îndrăgostește, în 1865, de o ardeleancă foarte frumoasă, pe nume Iulia Faliciu. A fost prima “Iulie” din viaţa lui. La puţin timp se şi căsătoreşte cu ea. În 1869, la începutul lunii noiembrie, se naşte fiica lor, care va fi botezată, tot Iulia. Fericirea lui Haşdeu era fără margini. Alături de femeia vieţii lui şi de micuţa Iulia se simțea în al nouălea cer. Copila era inteligentă, ca toţi din viţa Haşdeu. Un geniu în miniatură. Încă de la doi ani şi jumătate, Iulia recunoştea literele alfabetului român şi memora poezii. La 4 ani înţelegea germana şi povestea, cu multă fantezie, basmele auzite de la străbunica din partea tatălui. Când a împlinit 6 ani, Iulia parcursese deja manualele şcolare ale cursului primar. Fetiţa a început să scrie poveşti pentru copii şi versuri, pe teme istorice, chiar înainte de a împlini 7 ani. La 8 ani neîmpliniţi, eleva Haşdeu a trecut, cumulate, examenele pentru cele 4 clase. Personalităţi de seamă ale sfârşitului de veac au prezentat-o ca fiind o tânără extraordinară, cu o imaginaţie vie şi fecundă, cu un suflet frumos şi atât de sincer. Şcoala gimnazială a făcut-o la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, paralel cu susţinerea examenelor la Conservator. În 1881, Iulia pleacă la studii în Paris, însoţită de mama ei. Este admisă în clasa a treia la Colegiul “Sevigen” din Paris. În iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la “Sorbona”. În acelaşi timp, frecventa cursurile la “Ecole des Hautes Etudes”. Fiind tot la Paris tânăra a început să ia lecţii de greacă şi de latină. În anul 1886, ca studentă la “Sorbona” – prima femeie din România admisă la această Universitate – Iulia Haşdeu a frecventat şi seminarul de pedagogie. Totodată, era înscrisă şi la licenţa în litere şi filozofie. La 20 de ani ar fi devenit prima femeie doctor în litere a Facultăţii din Paris, dacă nu ar fi fost răpusă de tuberculoză. Împinsă de tatăl său, Iulia a studiat greaca şi filologia în facultate, deşi literatura era marea ei dragoste. „Nu aş vrea să se zică în Bucureşti că ai fugit de la studii mai grele la mai uşoare. Numai astfel se va constata pe deplin că succesele tale în Bucureşti nu se datorau protecţiei mele”. Aşa îi scria Haşdeu fiicei sale în vârstă de doar 12 ani. Savantul i-a insuflat copilei încă de mică gândul că darurile intelectuale cu care a fost înzestrată trebuie cultivate cu râvnă. Nu obligând-o a reuşit academicianul Haşdeu să îşi împingă fiica la surmenaj, ci amintindu-i constant că deviza familiei este „patrie, onoare şi ştiinţă”. Copilul, dotat cu o sensibilitate ieşită din comun şi moştenind ambiţia tatălui său, a înţeles că singura şansă de a-şi mulţumi tatăl e să-şi sporească studiul. Examenele din ce în ce mai grele, o epuizau, însă era determinată să reuşească. O arată scrisorile pe care cei doi şi le trimiteau constant. „În Paris vei fi auzit deja vechiul proverb: noblesse oblige. Nu vorbesc despre nobleţea regelui, care este ceva foarte secundar, dar natura te-a înzestrat până la vârf cu nobleţea mai superioară a inteligenţei şi această nobleţe te obligă a mări mereu, pe fiecare zi, reputaţia ce ţi-ai făcut-o aşa zicând din leagăn”, îi scria Haşdeu Iuliei. Aerul umed al Parisului i-a slăbit Iuliei şi mai mult plămânii, oricum sensibili, însă refuza să părăsească Franţa fără să fie licenţiată. Suferind, Haşdeu a înţeles într-un final că programul Iuliei o trimite la pieire. În zadar încerca de-acum să domolească avântul fetei. Iulia dormea 4 ore pe noapte „Dacă Lilicuţa mă iubeşte câtuşi de puţin, dacă ea ţine la liniştea mea, dacă – în fine – nu vrea să vă readuc imediat la Bucuresti, trebuie să poarte flanela şi să nu abuzeze de muncă, să nu se scoale prea dimineaţă. Tocmai vârsta de 18 ani şi tocmai în Paris sunt tot ce poate fi mai periculos când cineva nu se păzeşte. Flanela, picioare încălţate cald, o cer în modul cel mai imperios”, îi scria Haşdeu fiicei sale. Ambiţioasă, Iulia nu a abandonat nici o clipă studiul. Îşi liniştea tatăl spunându-i că doarme cel puţin 6 ore pe noapte, însă jurnalului îi destăinuia plăcerea cu care se trezea la orele 4 ale dimineţii ca să citească. „Cât despre renunţarea la continuare studiilor mele şi reîntoarcerea în ţară înainte de a fi cel puţin licenţiată, nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor şi nicio putere omenească nu mă va obliga. Nu am muncit toată copilăria şi tinereţea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Sunt încă vie şi nu voi renunţa la această muncă atâta timp cât îmi va rămâne o picătură de sânge în vene şi un suflu de viaţă în piept”, îi scria Iulia tatălui său. „Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea”. În toamna lui 1888, cu câteva luni înainte de a împlini 19 ani, Iulia moare, în camera ei. Pentru tatăl ei această lovitură a însemnat o cădere în noapte. Îl zguduie profund sufleteşte şi intră într-o fază de declin. În memoria ei, Haşdeu a construit la Câmpina un castel ciudat, care reprezintă un veritabil templu al viitorului şi un simbol al ecumenismului religios. Se spune că planurile de construcţie ale acestui monument au fost transmise chiar de Iulia, în timpul unei ședințe de spiritism. Aceste preocupări, bizare pentru unii, rămăseseră singurul leac pentru suferința sărmanului tată care numai astfel își mai putea „auzi” fiica. Haşdeu îşi continuă la Câmpina, dezechilibrat, practicile spiritiste, încercând cu disperare să comunice cu fiica pierdută. Credea că spiritul Juliei era cel care îl sugestiona în toate. Cărturarul a scris, la data de 16 octombrie, 1890, pe fila unui manuscris spiritist: „…în fiecare unitate există o trinitate”, fiind convins că spiritul Iuliei i-a „comandat” să ducă în cavoul de la cimitirul Bellu 3 busturi: al lui Iisus Hristos, al lui Shakespeare și al lui Victor Hugo, toate formând trinitatea. Tot din arhiva spiritistă putem afla că la 12 aprilie, 1891, medium fiind Th. Speranția, savantul a primit propunerea de a așeza, de-o parte și de alta a scării, undeva la intrarea în cavou, două oglinzi. „Pentru a avea infinitul”, i-ar fi spus Iulia… Haşdeu face întocmai, apoi îi comandă artistului G. D. Mirea să picteze câte un înger, al cărui chip să se răsfrângă în oglinda cealaltă, producând astfel o impresie deosebită. În 1902, altă tragedie avea să-l lovească pe Haşdeu: îi moare şi soţia. Rămas acum fără “cele două Iulii”, scriitorul e pe deplin pierdut. Nimic nu-l mai face să-şi continue viaţa sau operele. Îşi cheamă moartea în fiece clipă. În 1907 se stinge şi el din viaţă. Este înmormântat în Bucureşti, între cele două Iulii, soţia şi fiica. Monumentul funerar al fetei din cimitirul bucureştean Bellu, alături de Castelul de la Câmpina, sunt unicele temple spiritiste din lume. De-a lungul timpului, în acest edificiu au avut loc tot felul de fenomene aparent inexplicabile. Conform legendelor locale, o întâmplare ciudată s-a petrecut în 1936, când 3 tineri plecaţi în drumeţie au venit să viziteze castelul. Unul dintre ei, Mircea, un tip foarte glumeţ de fel, a vrut să se distreze punând un basc Hristului şi să se fotografieze cu el, luându-l amical de gât. Tânărul era fiul unui mare industriaş, patron la întreprinderea petrolieră „Astra Română”. După câteva zile, mergând să-şi viziteze tatăl la fabrică, Mircea a tras, din curiozitate, de mânerul unei uşi metalice. Nu știa că nu avea voie să umble acolo. Înăuntru era acid sulfuric pentru spălatul pieselor, acid care s-a revărsat peste el. A murit în chinuri groaznice, mai târziu. Unul dintre prietenii cu care fusese Mircea în excursie, Petre Goţia a primit la câteva zile de la tragica întâmplare o telegramă în care era anunţat că amicul său nu mai e printre cei vii. A crezut că este o glumă, cum mai fac tinerii între ei. Totuși, când s-a dus acasă la Mircea, acesta era gata de înmormântare. După ani de zile l-a visat. Se făcea că Mircea plângea şi se căia amarnic pentru greşelile făcute în timpul vieţii şi pentru că batjocorise imaginea Mântuitorului. El îl ruga pe prietenul lui să-i aprindă o lumânare. În 1957, castelul a fost transformat în cazarmă militară. Pus de superiori, un soldat a încercat să scoată din clădire statueta Hristului. Deşi acesta pare a fi cel mai uşor exponat din muzeu, n-a putut fi clintit.
