Tudor Vianu scria undeva că natura şi sentimentul naturii sunt permanenţe ale culturii române, că prezenţa naturii în cultura noastră depăşeşte funcţiunea unui cadru al figurii şi al vieţii omului, devenind asociatul de-a pururi al omului. Acest adevăr este ilustrat în primul rând prin nelipsitul motiv al codrului din poezia populară, motiv care îndreptăţeşte cunoscuta expresie ”codrul frate cu românul”. Faptul se datorează unor binecunoscute cauze istorice (refugiul din calea năvălitorilor). În poezia populară, codrului i se asociază adesea muntele şi ambele elemente, fiind realităţi specifice româneşti, sunt preluate de literatura scrisă.
Dintre munţii României, favorit al muzelor a fost ales Ceahlăul, deşi, după cum observă cu pătrundere unii cercetători, literatura noastră a preferat extremelor geografiei noastre (marea şi muntele) câmpurile şi dealurile. La început, despre muntele Ceahlău s-a scris în limbi străine, în lucrări alcătuite de vechii scriitori români pentru uzul străinătăţii. Astfel, într-o scriere polonă, cronicarul Miron Costin afirmă că de pe Ceahlău se poate cuprinde cu privirea întreaga Moldovă, înălţimea lui fiind atât de mare, încât la poale poate fi ploaie cu fulgere şi trăsnete iar pe vârful muntelui soare. (Toaca – n.n.). Într-o lucrare latinească despre Moldova, istoricul, filozoful, geograful, literatul şi stilistul, cum a fost caracterizat Dimitrie Cantemir de exegeţii operei sale, de la a cărei naştere s-au împlinit 335 de ani (26 octombrie 1673 – n.n.) şi trecere în veşnicie 285 de ani (16 august 1723 – n.n.), dă prima descriere amplă şi exactă a Ceahlăului, considerându-l întru nimic mai prejos decât munţii cărora mitologia greacă antică le-a dăruit nemurirea. Calităţile descrierii îndreptăţesc reproducerea ei integrală, în traducerea românească. ”Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul care, dacă ar fi intrat în basmele cele vechi, ar fi fost tot atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias. Este aşezat în părţile Neamţului, nu departe de izvorul Tazlăului (e cam departe – n.n.), iar mijlocul lui e acoperit de zăpezi veşnice (o fi fost în vechime – n.n.) pe vârful lui încă nu se zăreşte pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său ce se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâiaş foarte limpede, ce se năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte”.
Având asemenea însuşiri, dar nefiind la fel de vestit ca şi confraţii săi, Ceahlăul apare ca un mare nedreptăţit, deşi noi îl considerăm Olimpul românilor. Iar la poalele lui se află din vechime schitul, mai apoi Mănăstirea Durău, precum şi vestita staţiune Durău, numită de regele Carol I, la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-una din popasurile sale în aceste locuri, Sinaia Moldovei. (Prof. Gh. RADU)
