Cine n-a lăcrimat citind poezia lui Coşbuc „Trei, Doamne, şi toţi trei”?! Îşi plângea bătrânul, feciorii căzuţi în luptă împotriva turcilor. Dar se împăca cu gândul că Dumnezeu îi luase băieţii, speranţa zilelor sale, pentru ţară, pentru pământul din care răsăriseră ca nişte brazi.
Cum să nu lăcrimăm pentru cei şapte care au înfruntat, nu mişelia turcului, ci propria noastră netrebnicie ? Şi nu e vorba de o netrebnicie, pur şi simplu, ci de una organizată, făloasă şi plină de ifose, bine pregătită pentru timpul în care nu se petrece nimic. Că altfel ….
Cineva ar putea spune că vinovat ar fi numai şi numai pilotul care ar fi trebuit să nu pornească cu un aparat dovedit cu probleme şi pe o vreme potrivnică, ori să-şi fi întrerupt drumul la Sibiu. Şi poate că aşa este. Dar cum ar fi putut proceda pilotul acela încercat altfel decât a făcut-o, când era dominat de conştiinţa că drumul lui însemna salvarea unor vieţi? Şi-a pus speranţa în propria îndemânare şi în Dumnezeu. Care a hotărât altfel.
S-a întâmplat ce s-a întâmplat. A survenit momentul de cumplită cumpănă, clipa în care o puzderie de instituţii, oameni şi conştiinţe trebuiau, aveau datoria, erau plătite să intre în acţiune, să se trezească şi să nu-şi găsească liniştea până nu dădeau de capătul drumului lor, până când nu aveau siguranţa că şi-au împlinit datoria şi pot răsufla ori reveni la ceaşca de cafea sau de ceai pe care o abandonaseră. Aveau cum, aveau cu ce, aveau o multitudine de variante la care ar fi putut apela, pentru ca ceea ce s-a întâmplat să nu evolueze către o catastrofă. Dar au lăsat-o la voia întâmplării, fiindcă tuturor celor implicaţi le-a lipsit simţul datoriei, al profesionalismului şi, mai ales, omenia şi conştiinţa propriei lor importanţe în numeroasele verigi ale lanţului întreg, preferând să lase ceea ce depindea de ei şi de munca lor, pe alţi umeri, pe alte răspunderi. Nici nu trebuiau să părăsească biroul sau fotoliul pe care stăteau.
Din nefericire, toată istoria poartă izul atâtor alte întâmplări din spaţiul românesc, din societatea noastră, pretins modernă, europeană. Evoluată. Nu uitaţi că totul a început şi s-a petrecut în plină zi de lucru, când serviciile erau în timpul programului, fără scuza că au rămas pe seama „ofiţerului de serviciu”. Dar s-a acţionat ca în junglă, o junglă a neputinţelor şi a indiferenţei condamnabile, în care ne aflăm.
S-au achiziţionat aparatură şi mijloace costisitoare care ar fi trebuit să acţioneze prompt şi fără greşeală. Nu se poate şti (poate se va afla!) dacă ele aveau calitatea preţului plătit ori nu era decât o afacere bine mascată, dacă totul funcţiona la parametrii cunoscuţi, dacă se făceau periodic exerciţii de simulare a catastrofelor, dacă… dacă…
Primul ministru a numit (are conştiinţa împăcată !) un şef de celulă de criză, ales cam la întâmplare, doar ca să fie, fără experienţa situaţiilor de criză, probabil după principiul „văzând şi făcând”. Iar puzderia de organisme, ROMATSA, Poliţia, ISU, SRI, Armata, reţeaua de telefonie mobilă, prefecturile şi câte altele, au procedat identic. Au lăsat pe alţi umeri propriile lor sarcini. Sigur că se vor găsi justificări, va fi invocată litera legii, foarte probabil şi ea idioată şi discutabilă ignorând, condamnabil şi neiertător, propria menire: s-o facă alţii! Singura lege de care era nevoie, Legea Conştiinţei, adormise. Somn adânc, fără vise. Din care n-a mai putut fi trezită. Tocmai la momentul catastrofei.
Nu vă faceţi griji, nu se va declanţa valul de demisii de onoare, cum ar fi drept, pentru că ar trebui să înceapă cu primul ministru, cu tot cabinetul şi puzderia de şefi de departamente şi servicii, îmbuibaţi, bine plătiţi şi cu maşina la scară. Toţi îşi vor exprima regretul că istoria s-a petrecut în timpul mandatului lor (splendid, felicitări domnule Radu Stroe, dacă era pe vremea lui Tăriceanu sau Boc n-aţi mai avut ce regreta !), prefecţii celor două judeţe încă se vor mai întreba pe al cărui teritoriu s-a produs nenorocirea şi, probabil, că se va găsi vinovată vreo secretară care se dusese să-şi facă nevoile şi a ratat telefonul capital.
S-ar putea spune: „au murit DOAR doi. Puteau să moară toţi şapte. Trebuie să privim şi partea bună a lucrurilor. Este, totuşi, un succes, de care nu se poate face abstracţie”. Vor urma, domnilor, şi alele, fiţi fără grijă. Nu e prima oară când se întâmplă aşa ceva. Orice analiză, oricât de serioasă şi bine documentată nu va folosi la nimic şi nimănui. Ne-am speriat puţin cu seria de cutremure mici care anunţă altele devastatoare. Este în firescul lucrurilor. Am dat ceva semne că vom face şi vom drege, vom pregăti populaţia şi instituţiile dar am abandonat repejor şi definitiv.
Rădăcina răului este prea stufoasă, prea adânc înfiptă în pământ, în profilul modern şi european, globalizat, ca să mai putem pretinde că suntem evoluaţi. Nu noi suntem evoluaţi, ci pădurarii şi ţăranii aceia neşcoliţi, din vârful muntelui, care au acţionat în virtutea singurei legi moştenită de la părinţi, pe care o ştiu şi o cultivă : legea omeniei. Până şi faptul că şi-au dat de pe ei hainele, că şi-au scos căciulile în vreme de iarnă şi că au pândit ca victimele acelea, care nu erau ale lor, să nu cadă pradă animalelor sălbatice, are o valoare colosală, de necuprins, valorează mai mult decât titlurile şi agoniselele atâtor funcţionari nedemni şi incapabili. Din nefericire, cu sutele.
Domnule prim-ministru, a-i numi eroi pe cei implicaţi, ar fi o eroare! Pentru simplul faăt că nu şi-au dorit-o. Puneţi mai degrabă, să se întocmească o „Listă a Ruşinii Naţionale”, cu numele tuturor celor care n-au făcut mişcat un deget pentru semenii lor. Nu uitaţi să vă rezervaţi primul loc!
Şapte pentru eternitate! Doi dintre ei au păşit în ea. Păcat pentru vieţile lor, curmate înainte de vreme. Ceilalţi vor rămâne marcaţi pe viaţă. Nu este posibil altfel. Dar nu am nici cea mai mică îndoială că după ce se vor însănătoşi – cum le dorim, din suflet – nu vor ezita să păşească iar pe cărările salvatoare de vieţi. Chiar cu conştiinţa că lucrurile s-ar putea repeta.
Ce păcat că sunt tot mai puţini cei care cunosc, ştiu ce înseamnă conştiinţă şi acţionează.
Virgil RĂZEȘU
