* Cristian Livescu: „Pentru gruparea optzecistă de la Neamţ Ateneu a însemnat mult”
Zilele acestea, revista „Ateneu” din Bacău împlineşte 50 de ani de activitate, jubileu care se bucură de ecouri şi în judeţul Neamţ, la devenirea acestei publicaţii culturale contribuind mare parte dintre scriitorii noştri. După poetul Adrian Alui Gheorghe, încă un scriitor din Neamţ evocă amintiri legate de revista din Bacău, Cristian Livescu. (N. SAVA)
O revistă bună poate influenţa decisiv conştiinţa şi destinul unui scriitor. Aş spune chiar mai mult: revistele bune sunt făcute să marcheze destinele scriitorilor. Am debutat în critica literară în revista „Ateneu”, în nr. 7 (108), iulie 1973, cu un articol despre Dicţionarul ideilor literare de Adrian Marino, carte la a cărei lansare participasem cu puţin timp înainte, la librăria „M. Eminescu” din Bucureşti. Îndemnul de a scrie o cronică pe această temă l-am primit de la profesorul Constantin Călin, căruia îi port recunoştinţă din cel puţin două motive: fiindcă a intuit în mine nu un versat în materie, ci un perfecţionist de cursă lungă, trecându-mi cu vederea stângăciile inerente începuturilor; apoi, fiindcă m-a introdus rapid în garnitura de critici a revistei, deşi îi spusesem că aveam gata la acel moment un volum de poezie (care n-avea să mai apară) şi că mă consideram un poet în devenire (cu debut bine primit în cenaclul „N. Labiş” din Capitală).
În septembrie 1973, acelaşi Constantin Călin mă invita la Sesiunea de comunicări dedicată lui G. Bacovia, unde am venit cu un eseu despre „vizionarismul bacovian”, publicat în numărul special din acel an dedicat marelui poet, şi astfel am fost promovat în categoria „noilor atenieni”, unde am zăbovit – în calitate de colaborator permanent – timp de aproape două decenii. Eram gazetar la Piatra Neamţ şi, să fiu sincer, eram nespus de bucuros de această nouă condiţie. Debutul meu în volum s-a datorat tot Festivalurilor „G. Bacovia”. La ediţia din 1979, puneam un pariu cu criticul G. Gheorghiţă, băcăuan şi el, nepotul profesorului Al. Piru (faţă de care avusesem, ca student, o admiraţie deosebită), că-i voi aduce după un an de zile o monografie în seria „Introducere în opera lui…”, la Editura Minerva, unde era redactor.
Dintre mai multe oferte, am ales-o pe aceea referitoare la Ion Pillat. Nu mică i-a fost mirarea lui Gheorghiţă când, la soroc, m-am prezentat cu manuscrisul lucrării gata dactilografiat, spre a fi dat la lectură. Cartea apărea în 1982 (între timp editorul meu emigrase în Germania!) şi a fost lansată la Bacău, din recunoştinţă faţă de oraşul care îmi favorizase intrarea în scena literară. „Ateneu” a fost şi a rămas o publicaţie cu deschidere culturală. Pentru gruparea optzecistă de la Neamţ a însemnat mult, mai ales după ce revista a realizat două numere speciale dedicate vecinilor din Nord. De altfel, de la înfiinţare, grupul redacţional condus de poetul Radu Cârneci nutrise o slăbiciune pentru nemţeni, pentru lumea mănăstirilor şi a rudimentelor de patriarhalitate care încă rezistau sub codrii sadovenieni: atunci, la capătul a câtorva expediţii, a fost inventată Bodronoaia, hangiţa de lângă Pădurea Branişte, atunci a fost inventat profesorul erudit Nicolae Gr. Steţcu, de la „Roman-Vodă”, autorul unui serial de excepţie despre Ibrăileanu, atunci au fost inventate discuţiile despre Cucuteni, Hora de la Frumuşica şi cetăţile domneşti, despre Durăul lui Tonitza şi fluturii lui Aristide Caradja. Deloc întâmplător, unul din redactorii (pitoreşti) ai începuturilor îşi luase ca pseudonim numele unui munte din preajma Pietrei. Şi tot atunci s-a produs şi miracolul cu Teatrul Tineretului, pe care „Ateneul” l-a susţinut cu fervoare, ca pe un fenomen de avangardă în mişcarea teatrală românească. Sunt lucruri despre care am scris şi eu în revistă, pe lângă acele cronici literare lunare, pentru care căpătasem un ritm de metronom. „Ateneul” devenise o stare de spirit şi cred că dimensiunea criticii i-a impus originalitatea, alături, desigur, de creaţia celor câţiva poeţi şi prozatori care i-au asigurat statura de rezistenţă. După revoluţie, odată cu revista pe care am fondat-o, împreună cu colegii, la Piatra Neamţ – e vorba de „Antiteze” – mi-am transferat „cronica” şi ritmul de elaborare la Iaşi, la noua serie a „Convorbirilor literare”, marca poetului Cassian Maria Spiridon, unde din 1995 şi până azi (cu un mic respiro la începutul anilor 2000), am susţinut rubrica dedicată cărţii de critică, apoi pe cea rezervată cărţilor de poezie. Privind retrospectiv, pot spune că activitatea mea de cronicar literar a dobândit o simetrie interesantă, acum, la aniversarea revistei lui Bacovia şi Tăbăcaru (bun prieten al pictorului nemţean Lascăr Vorel): 18 ani la „Ateneu” (1973-1991) şi alţi 18 ani la „Convorbiri literare” (1996-2014)! O longevitate pe care mă abţin s-o comentez…
Cristian LIVESCU
