Fostul rector al Academiei de Artă Teatrală din Târgu Mureş, Călin Florian a regizat spectacolul “Arca bunei speranţe”, în 1970, la Teatrului Tineretului din Piatra Neamt. Drama, cu care autorul ei, I.D. Sârbu, a debutat în teatru, a avut premiera pe 4 aprilie şi s-a bucurat de aprecierea publicului şi a criticii de specialitate. (A. MOISE)
“Începutul lunii aprilie a găsit Teatrul Tineretului în efervescenţa caracteristică ajunului unei noii premiere. Este vorba despre premiera absolută a dramei «Arca bunei speranţe». Autorul acestei metafore filozofice, despre răspunderea omului faţa în faţa cu el însuşi şi cu umanitatea, este subtilul om de teatru I.D. Sârbu, familiar publicului atât prin scenariile sale de film, cât şi prin mai vechi realizări scenice. Directorul de scenă al spectacolului, cunoscutul regizor Călin Florian, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.
Ce v-a determinat să puneţi în scenă «Arca bunei speranţe»?
– «Arca bunei speranţe» e o piesă filozofică, poetică, matură şi inteligenta, iar autorul ei un intelectual şi un scriitor autentic. Iată, cred eu, destule motive care te pot determina să preferi o piesa unor texte.
Ce anume v-a apropiat de Teatrul Tineretului?
– În primul rând amabila invitaţie pe care mi-a adresat-o directorul Eduard Covali iar apoi dorinţa de a cunoaşte mai de aproape acest colectiv original.
Ce ne puteţi spune despre colaboratorii dv. la «Arca bunei speranţe»?
– Cu toate că aproape toţi fac parte dintr-o singura generaţie, actorii sunt destul de diferiţi, mai ales în modul de a concepe munca de pregătire a unui rol. Poate că nu e rău. E şi acesta un prim pas spre unitate în diversitatea care se naşte şi se relevă odată cu închegarea spectacolului. Reamintim nume cunoscute de actori: Adria Pamfil, Carmen Galin, Cornel Nicoară, Alexandru Drăgan, Corneliu Dan Borcia, Alexandru Lazăr, Valentin Uritescu. În afară de actori, convingerea unor valoroase aporturi la reuşita spectacolului o am şi în ceea ce priveşte alţi colaboratori: scenograful Mihai Mădescu şi Carmen Păsculescu, care asigură ilustraţia muzicală.
De obicei spectacolele Teatrului Tineretului s-au bucurat de sufragiile criticii de specialitate, dar, uneori, nu şi de cele ale publicului. Cum vedeţi acest paradox?
– În cea mai efemeră dintre arte, aceea a scenei, e greu să nu ai vanitatea de a ţi se atesta succesele. Şi în acest sens teatrul din Piatra Neamt s-a bucurat de o excepţională atenţie din partea presei. Multe din manifestările lui au fost privite cu simpatie în toată ţara, dar mai ales în capitală şi – ce e mai ciudat, însă plăcut – e că această instituţie tânără se aseamănă cu un regiment glorios în care gloria se menţine şi steagul regimentului fâlfâie la fel de falnic, cu toate că recruţii lui sunt la fiecare doi, trei ani alţii! De fapt, eu nu văd niciun paradox în legătură cu modul de apreciere a spectacolelor teatrului din Piatra Neamţ. Spectacolele dv. au întrunit nu numai sufragiile criticii de specialitate, ci şi pe cele ale publicului. Dar nu aceleaşi spectacole. Unele au plăcut mai mult criticilor (şi despre ele s-a scris foarte mult). Altele au plăcut publicului şi despre ele s-a scris foarte puţin (publicul nu scrie). Sunt convins că trebuie să fi fost unele care au împăcat şi exigenţa – cum se zice «sporită»– a criticii şi gustul publicului. Poate că acestea ar trebui să sugereze calea spre găsirea unui etalon care să ajute la rezolvarea acestui aparent paradox.
Ştim că sunteţi şi actor. Ne-ar interesa experienţa dv. în această frumoasă profesiune.
– Actoria este cea de-a doua pasiune a mea, convieţuind, paralel cu regia, încă de la începuturile mele la Teatrul Naţional din Cluj. Unul din succesele actoriceşti personale ale acestei epoci mi l-a adus rolul Angelo din «Măsură pentru măsură» de W. Shakespeare, în regia Mariettei Sadova. Am revenit la actorie, la Bucureşti, unde am jucat Egist în «Muştele» de JP Sartre. Recent, o mare satisfacţie artistică mi-a adus interpretarea rolului principal din «Viteazul» de Paul Anghel, în reprezentaţie la Teatrul de Nord din Satu Mare. «Practicarea» actoriei mă ajută mult în munca de regie”. (M. Vasiliu, Ceahlăul, duminică, 5 aprilie 1970)
