Cuvintele de mai sus le-a scris cu mâna lui primul Rege al României, Carol I în anul 1866, (rege de la naşterea căruia se împlinesc astăzi 174 de ani), când face o primă călătorie în Moldova, unde amintirea prinţului Alexandru Ioan Cuza era încă deosebit de vie. Proclamat domnitor cu doar câteva luni în urmă, la 10 mai 1866, Carol I face în primii ani (1866-1868) trei călătorii succesive în Neamţ, fapt consemnat în memoriile sale, toate scrise la persoana a III-a. Un asemenea mod de a consemna într-un jurnal l-am întâlnit, ulterior, la poetul Aurel Dumitraşcu. Iată ce scria prinţul nobiliar în august 1866: „13/25 august. Prinţul trebuie să plece dimineaţa la şase de la ocnă (Târgu Ocna), fiindcă astăzi are să facă aproape 100 de kilometri cu trăsura, o mare parte peste dealuri. (…) O beţie a cuprins întreaga Moldovă şi călătoria tânărului domnitor este un adevărat triumf. Toate clasele populaţiei îl aclamă mai călduros chiar decât în Munteania. 14/26 august. Prinţul Carol are prilejul să se mai încredinţeze încă o dată despre acest fapt, în Dulceşti, o moşie a d-nei Ghica, născută Hurmuzachi. De la Dulceşti, unde se ia dejunul, pleacă pe drum de munte, prin Bozieni, la Piatra, capitala judeţului Neamţ. Piatra e poate oraşul cel mai frumos aşezat al Moldovei. El se întinde în amfiteatru, într-o vale minunată, smulsă de Bistriţa spumoasă întâilor ramificări ale Carpaţilor. Cu deosebită mândrie privesc locuitorii de aici o biserică frumoasă, veche, care se zice a fi zidită de Ştefan cel Mare. Izvorul principal de venit al oraşului e negoţul cu lemne; nenumărate plute vin în jos din munţii păduroşi şi se duc pe Bistriţa şi Siret până la Galaţi. După ce Prinţul primeşte autorităţile locale, ajunge, după un drum de două ore printr-o pajişte verde, la mănăstirea de călugăriţe Varatec, ale cărei clopote îl întâmpină încă din depărtare cu sunetul lor ce trezeşte de jur împrejur ecoul pădurilor întunecoase de brazi. E un tablou impresionant când cele două sute de călugăriţe îmbrăcate în negru, în frunte cu stareţa şi cu preoţimea, ies în calea tânărului prinţ, urându-i bun venit. (…) Prinţului i s-a pregătit locuinţa în casa foarte comodă a maicii Negri, sora lui C. Negri. (…) La Agapia, aceeaşi primire ca şi la Văratec. (…) Neamţ e de asemenea între munţi, într-o poiana verde, înconjurată de o pădure deasă. Mănăstirile, care seamănă una cu alta, numai farmecul pe care femeile îl dau locuinţelor lor lipseşte mănăstirilor de bărbaţi. Neamţ e, ce-i drept, mai mare decât Agapia, dar multe grădini sunt părăginite, multe chilii neângrijite. Cu  toată lipsa de curăţenie şi hrana proastă cu care trebuie să se mulţumească (carne nu mănâncă niciodată, peşte rar, ouă şi lapte şi mai rar; mâncarea lor zilnică e ciorbă acră cu mămăligă), totuşi călugării ajung adesea vârste înaintate: la Neamţ sunt vreo 20 trecuţi de 100 de ani. (…)  De la mănăstire, prinţul îşi urmează călătoria la Târgu Neamţ, un orăşel locuit mai ales de evrei şi ale cărui case sunt mai mult din lemn. E la depărtare la un ceas de mănăstire. Ruina de fortăreaţă de deasupra oraşului, numită Cetatea Neamţului, datează din vremea lui Ştefan cel Mare. Şi aici, în munţi, a pătruns holera. Prinţul vizitează spitalul în care se află câţiva bolnavi de holeră. Seara, la ora 5, prinţul ajunge la Fălticeni…”