Medicul scriitor Virgil Răzeşu trage în publicul său ţintă cu „Glontele… cu parfum de crini”.
Dacă se acceptă faptul că în orice roman de valoare „se ascunde” un roman poliţist, scriitorul „Glontelui” vrea să demonstreze că şi un roman poliţist poate fi unul bun. Scriitura pare a aparţine unei „Forsyte Saga” transilvane, descriind traumele familiei avocatului-arhivar Pop, în care dragostea îşi cere vamă pentru nesăbuinţă: în nişte familii tradiţionaliste, povara unor păcate, de nimic anunţate, aduce a blestem genetic (avocatul, tată al unui copil din flori; fiul, actorul, autor moral al morţii cumnatei, tulburată de vârtejul primei iubiri).
Înlocuind „bisturiul de aur” cu plumbul altor suferinţe, vestitul chirurg pietrean articulează discursul său epic până la ultimul detaliu, cu fineţea clinicianului. Deşi personajele mor cu o frecvenţă comparabilă cu cea a Agathei Christie, dispariţia lor e naturală. Aidoma unui alt autor de romane poliţiste „milos”, Alexandru Mihalcea, şi Virgil Răzeşu îl lasă pe Dumnezeu să pedepsească „păcatele de moarte”. Ipoteza unei crime (chiar şi sub forma unor încercări disperate eşuate) pluteşte deasupra acţiunii, dar o criză de conştiinţă, trecută prin purgatoriul beţiei, e rezolvată tragic de însuşi autorul moral al acelei fărădelegi. Dragostea mezinei familiei Codreanu, Octavia, atrage într-un carusel al sorţii sinuciderea ei cu parfum excesiv de crini, după 11 luni de iubire vinovată cu logodnicul surorii sale mai mari, concubinajul soţiei lui Decebal cu amicul de jogging, Dan (incluzând naşterea unui al doilea băiat) şi, finalmente, sinuciderea actorului pe scenă, într-o regie personală, înlocuind pistolul cu capse cu unul adevărat.
Epistolele lungi descoperite (în viaţa reală, „dispăruţii” sunt mai expeditivi, lăsând bileţele de adio) lămuresc fiecare gest, nebunie, trăire tensionată.
Psihanalizând avatarurile iubirii cotidiene, medicul se dovedeşte excesiv de cavaler, prezentând bărbaţii ca nişte subjugaţi de instincte, iar femeile cu nişte profunzimi nebănuite (cele superficiale se vor fi rătăcit în proximul roman?!).
Surprinzător de amănunţite sunt descrierile perioadelor istorice (ca într-un „Magazin istoric”), pe fundalul cărora au loc dramele individuale. Memorabile secvenţele stabilizării monetare şi jocul statului de-a emiterea şi confiscarea cocoşeilor de aur (averea în aur a lui Nuţă Şraier, deşi vânată de tot felul de… găinari autohtoni, va fi subtilizată de nepotul David, constituind cheagul lui investiţional în Israel). O avalanşă de fapte şochează cititorul: stratificarea socială, aneantizarea intelectualilor, ofensiva mediocrităţii rapace, ploconirea faţă de Vest, misterul unei genţi cu documente abandonate de un cronicar-turnător zelos. Doctorul, un meloman de vocaţie, lansează sunetul de oboi, ca dinaintea oricărui concert simfonic, după care va pune ordine în harababura de sunete declanşate (partiturile diferitelor „caractere” se separă într-o logică a evenimentelor).
Virgil Răzeşu se străduieşte şi reuşeşte să pună diagnostice exacte atâtor maladii care au scuturat societatea românească, de la acea superficialitate interbelică la căznita tranziţie, parcurgând şi nenorocirile „ciumei roşii”. Dar dincolo de tulburările sociale, el surprinde fragilitatea fiinţei umane, chiar dacă e necruţător cu securiştii abuzivi, turnători infami şi cu oamenii aparent „de treabă”, pândari ai banului nemuncit şi clienţi ai crâşmelor sordide. Medicul a înlocuit chirurgia trupului cu psihanaliza sufletului.
După lectură, rămâi cu certitudinea că Virgil Răzeşu este „Bărbatul care caută dragostea”, încercând a înlocui perceptul biblic „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, cu o variantă la fel de paradoxală: „Unde dragoste e, se poate întâmpla orice”.
Constantin ARDELEANU
