„Poveştile” de iubire ale lui Emil Bucureşteanu

După câteva povestiri şi romane (cele mai multe, despre iubire), cărţi de poezie şi antologii cu poeţi nemţeni, toate apărute din 2006 încoace, profesorul Emil Bucureşteanu publică la Editura Universitas XXI din Iaşi, condusă de universitarul Constantin Dram (alt scriitor nemţean), o nouă carte cu un titlu incitant, „Sărutul”. Autorul a adunat între cele două coperţi şase „poveşti de dragoste”, cum îşi subintitulează el volumul. Iniţial, ne-a nedumerit acest subtitlu; de ce „poveşti” şi nu povestiri? Citindu-le, mi-am dat seama că autorul nu a greşit deloc: textele sale îmbină graţios realitatea cu ficţiunea. În toate cele şase texte se pot recunoaşte locuri şi oameni din preajmă, întâmplări mai mult sau mai puţin importante, evenimente care ne-au trecut cândva prin memorie, dar ele sunt amestecate cu întâmplări inventate. Iar acest lucru este benefic pentru un prozator, mai ales că nu am putea spune că Emil Bucureşteanu ar duce lipsă de imaginaţie.

Povestirea care dă titlul volumului, „Sărutul” – cred cea mai emoţionantă din carte şi cea mai bine scrisă, care ne-a amintit de romanele lui Ionel Teodoreanu – evocă un episod romantic dar dramatic, în final, din viaţa unui tânăr bucureştean student la medicină, Radu, fiu de profesor universitar, care se îndrăgosteşte de o  foarte frumoasă şi fragilă fată de la ţară, Elena (Nuţi), o moldoveancă din părţile Dorohoiului (cu rădăcini şi prin Neamţ). Idila lor, începută timid (ambii fiind la prima iubire) creşte în intensitate până spre finalul povestirii, ea ajungând la apogeu atunci când cei doi, în deplină curăţenie trupească, ajung să-şi pună pirostriile la Patriarhie. Elena moare în braţele lui Radu, viitorul doctor, rugându-l: „Sărută-mă şi mă iartă! Sunt a ta”. Avea o boală incurabilă, descoperită de Radu mult prea târziu. Patetică despărţire între cei doi tineri care erau la început de drum. Textul, poate puţin edulcorat, emoţionează. Un final tragic are şi a doua povestire din carte, „Limba noastră-i o comoară”, text în care dorinţa unei fetiţe de a învăţa carte (de unde şi titlul) se năruire în timp. Celelate două povestiri, „Nichita” şi „Caietul cu poezii”, evocă chipul unui prieten al autorului, cunoscutul ziarist şi poet Nichita Bistriceanu, fost coleg de redacţie. Însă textul nu reprezintă o evocare biografică, evenimentele reale din viaţa fostului ziarist (din copilăria lui) sunt amestecate cu ficţiuni frumoase. Predilecţia autorului spre finaluri dramatice este evidentă şi în povestirea „Caietul cu poezii”, în care liceana Oana Banu, o viitoare poetă, moare, în semianonimat, înainte de decembrie 1989, ca după aceea trupul iubitului ei, Bogdan, să fie găsit fără suflare pe malul Bistriţei (o moarte neelucidată), ziarele locale consemnând, în treacăt, tragedia. Evident, şi în această povestire asistăm la o idilă frumoasă şi curată între cei doi. În „Premiul special al prieteniei” (frumos titlu) este „tratată” problema abandonului şcolar. Elevul Marin Ionuţ se împrieteneşte cu un copil al străzii şi îl ajută să revină la  şcoală, după ce mama lui a murit. În sfârşit, „Liliacul alb” evocă o reântâlnire a unor foşti colegi de şcoală, după 30 de ani, acum profesori.

Cartea lui Emil Bucureşteanu demonstrează că diferenţa dintre memorie şi imaginaţie devine imperceptibilă atunci când ai de a face cu un autor talentat, iar restituirea istorică, în acest caz, capătă noi valenţe literare. Şi fiindcă autorul „Sărutul”-ui împlineşte azi 82 de ani, să-i urăm La Mulţi Ani cu sănătate şi noi împliniri literare!

Nicolae SAVA