Povestea fetei care şi-a pierdut viaţa, la 14 ani, îneându-se în canalul Bistriţei, ilustrează acea parte a României în care oamenii devin părinţi accidental şi nu-şi asumă toată viaţa acest rol. Într-un singur sat din Valea Ursului sunt 15 copii, unii de vârsta adolescenţei, lăsaţi „să se descurce”, dar nici până acum n-au fost iubiţi şi educaţi aşa cum ar trebui să se întâmple într-o familie. Dintr-o astfel de „familie” făcea parte şi fata, care a decis, la 14 ani, să trăiască pe cont propriu. Şi a plecat în lume, împreună cu prietenul ei, care are 16 ani, şi cu un alt cuplu, cam de aceeaşi vârstă. Şi-au găsit adăpost într-o fostă haltă CFR. Fata i-a spus de câteva ori prietenului ei că ar trebui să spele nişte haine în canal, dar el nu a fost de acord, pentru că locul e periculos. Ea s-a dus, totuşi, când el nu era „acasă” şi a alunecat în timp ce se apleca deasupra apei. A dispărut, cu tot cu hainele pe care le spăla. Pe mal au rămas papucii şi geanta cu care dusese hainele.
Când băiatul a aflat că prietena lui a fost scoasă moartă din apă, a făcut un şoc şi a fost dus la psihiatrie, pentru tratament. Va fi ajutat să depăşească momentul, dar nu va uita niciodată această dramă.
La întrebările despre destinul strâmb şi, uneori frânt brutal, al acestor copii ar trebui să răspundă, în primul rând părinţii lor. Pentru că ei sunt primii responsabili de educaţie, de creşterea şi de îngrijirea celor pe care i-au adus pe lume. Şi apoi ar trebui să răspundă instituţiile care, în faţa unor adulţi iresponsabili sau incapabili, ar trebui să ia măsuri, astfel încât copiii să aibă cât mai puţin de suferit.
C.M.
Trist. Se pot spune multe ………….