Născut în 1962, la Târgu Neamţ, poetul Ioan Vieru şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în satul Grumăzeşti. A absolvit filologia la Universitatea din Bucureşti, a lucrat în redacţiile unor reviste literare, în prezent fiind directorul revistei „Contrapunct” din Bucureşti şi al fundaţiei cu acelaşi nume. A debutat în anul 1977 cu versuri în revista “Cronica”, iar editorial, în 1990, cu volumul „Căile şoimului”, ulterior publicând mai multe volume de versuri (“Abisul mâinilor”, “Coloana oficială”, “Zidul din turn”, “Peisaj confiscat”, “Transparenţă cu Pieta”. Este membru al Uniunii Scriitorilor de peste 15 ani. Sosit zilele trecute pe meleagurile natale, l-am rugat să ne acorde un interviu. Răspunsurile la câteva din întrebări, în această ediţie.
– Nu eşti foarte prolific editorial. Cât consideri că ar trebui să scrie un poet, câte cărţi, câte una pe an sau mai rar?
– Suntem într-un moment greu, foarte greu pentru literatură. Personal, puține lucruri mă mai interesează în România, și nu numai pe mine. E o repetiție înfiorătoare. Viața literară este aliniată mizeriei din jur spre o utopică afirmare. Mulți prieteni sunt preocupați de cum îmi administrez propria operă. Soluția lor ar fi să mă implic alături de personaje care au deja contracte cu lumea, cu realitatea. Pe moment, mă văd în alt tip de existență. Numărul mare de cărți scrise e ceva care mă sperie. Aș spune unor autori: opriți-vă ! Cred că viața, viața fiecărui om, este mult deasupra literaturii, artei, politicii etc. Detest această ideologizare indirectă prin gonflarea unor autori de către tot felul de grupuri politice sau editoriale, mi se pare o parte a corupției generalizate. Ori ești scriitor, ori galerie de stadion ! A folosi libertatea pentru a da la cap este o stare specifică societății românești, inclusiv a celei pretins literare. Nu știu cât ar trebui să scrie un poet, chiar nu am nicio părere în acest sens.
– Nicolae Bârna, care ţi-a făcut fişa din „Dicţionarul literaturii…” editat de Academie, remarca omogenitatea tematică a volumelor tale. Cum scrii? Ai planuri, scrii la prima inspiraţie, revii?
– Ce pot să spun? Viața mea prin traseele ei, s-a aflat, fără intenția mea, la o continuă limită. Mă simt solidar exlusiv cu cei care au scris în Bărăgan, în Siberia, au trăit prin ei înșiși, au adus lumină în lume. Nu am rețetă, detest rețeta. Într-un alt secol mi-aș fi permis experiențe extravagante, garantat. Acum, după nazism, comunism, România, vreau să fiu mărturie. Scrisul este o experiență de răscruce. Omogenitatea la care te referi poate fi acel angajament interior fără de care tirania zilei ne-ar pulveriza.
– Eşti mulţumit cum au receptat criticii literari cărţile tale de poezie? De la cine te-ai aştepta, ţi-ai dori, să scrie o istorie a literaturii contemporane?
– Cărțile mele au fost receptate corect, nu am a mă plânge. Debutând după 1990, am prins vremuri nu tocmai prielnice receptării critice. Receptarea critică e mai mult un joc aleatoriu. Treaba altora dacă o fac bine sau rău. Cititorii adevărați au o inteligență superioară criticii, nu sunt pervertiți. Când, într-o după-amiază, într-o cafenea de lângă Universitate, în plină dictatură și supraveghere, am citit ce-a scris profesorul Dan Grigorescu în referatul la prima mea carte, am avut un fel de garanție că un critic adevărat este un solidar cu toate așteptările unui scriitor. Am înțeles că toți cei care m-au sprijinit merită o mulțumire înaltă, absolută în memorialul unei viziuni. O „Istorie” a literaturii nu-și mai are sensul într-o cultură liberă, modernă, cu atât mai mult astăzi. S-a schimbat lumea, unii însă o vor ca acum o jumătate de secol. Îi înțeleg. M-am despărțit de ei.
A consemnat Nicolae SAVA
