Să luăm un exemplu. Să ne închipuim că e toamnă şi că am luat în palmă o nucă verde şi decojită, din acelea mari pe care se pot vedea foarte clar protuberanţele, nervurile, punctele şi liniile de inflexiune ale lemnului… Şi apoi să privim cu atenţie în lăuntrul unui desen (pre)lucrat de Dinu Huminiuc. Intenţionat spun în LĂUNTRU, adică în adâncime şi nu la/pe suprafaţă, şi (PRE)LUCRAT, adică supus ori (in)dus într-o anumită formă şi nu (re)prezentat doar, pasiv. Iar dacă, făcând acest exerciţiu, vom descoperi că nuca ori un detaliu al ei a devenit un tors, în desenul lui Dinu Huminiuc, sau o ulcică din lut, nu trebuie să fim deloc suprinşi: înseamnă că am intuit drumul artistului de la desen la “deSemn”. Totuşi, nimic nu e aşa de simplu pe cât pare şi cu atât mai puţin în cazul de faţă. Căci, dincolo de mecanismul analogic/anamorfotic schiţat mai sus, se află o filosofie întreagă, o atitudine, o mentalitate, o viziune, un mod de gândire. Toate astea, la rândul lor, fiind rezultatele unui parcurs cultural, ale unei credinţe (iniţiere spirituală), ale unei moşteniri (memorie afectivă), ale unei opţiuni artistice. În căutarea limbajului care să-i asigure cea mai potrivită exprimare – dar şi “expresivitatea” specifică domeniului! -, Dinu Huminiuc a exersat mai multe tehnici, de la compoziţia sau portretul în ulei până la frească, trecând chiar şi prin “obiectul” pictat. Astăzi, recunoscându-l drept un maestru al desenului/“deSemnului”, în afară de prietenii apropiaţi, aproape toată lumea neglijează aceste ocolişuri (pe care el nu ezită să le mai încerce din când în când), deşi în linia şi concepţia lucrărilor grafice se simte vibraţia acestor experienţe.
Sunt necesare, însă, câteva precizări: Dinu Huminiuc nu desenează ci meditează; iar meditaţia asupra unui modul plastic (să spunem, nuca pe care deja am menţionat-o) înseamnă reducerea lui la esenţă prin radiografierea structurii semantice (primo tempo) şi apoi ridicarea acesteia la valoarea de semn (secundo tempo); ulterior, aşezat într-un câmp semantic (terzo tempo), modulul devine o articulaţie într-un mesaj/idee plastică, fiind redefinit de context (nuca este acum o ulcică de pe poliţa unui blidar care, la rîndul lui, pe jumătate scufundat în pământ, sugerează profilul unei biserici!). Şi toate astea se întâmplă în vârful creionului sau al peniţei, care înregistrează pe hârtie sau pe carton viziunile succesive din mintea creatorului. Procesul e lesne de asociat cu un palimpsest. De aceea spun: Dinu Huminiuc nu desenează, ci meditează. Iar rezultatul e un comentariu asupra metamorfozelor universului, reale sau virtuale (vezi ciclurile “Altare”, “Păsări”, “Urme”, “Androgini” etc.). Pe de altă parte, nu trebuie să ne grăbim cu o concluzie: anume, că artistul tinde cu tot dinadinsul să dez-văluie sau să în-văluie lumea. Echilibrul fragil dintre sacru şi profan este sesizabil în meditaţia/comentariul său, imaginarul artistic conservând o ambiguitate specifică. Deşi, dacă ţinem seama de preferinţa pentru “materia vie”/organică, de obicei, putem deduce dominanta pe care şi-o doreşte autorul. Persistă însă o libertate confortabilă a mesajului plastic, din care “cititorul”/privitorul îşi poate extrage propriul sens: dez-vrăjirea sau re-vrăjirea lumii. Şi atunci, jucându-mă puţin, mi l-am închipuit pe Dinu Huminiuc în ipostaza de cititor al propriilor “deSemne”. Oricui i se poate întâmpla, după o vreme… Aşadar, mi l-am imaginat (cum altfel?!, fiind vorba despre un artist) “traducând” în culoare sau punând lumină peste/sub formidabilele lui “deSemne”. Laviuri gri printre torsuri, diferite grade/nuanţe de roşu în ulcioarele devălmăşite, umbre albastre peste “ţâţele metafizice”, ocruri sub umerii androginului, glben şi roşu printre altare ş.a.m.d. Astfel retorica discursului plastic s-a încălzit. E asta o limitare? Nicidecum, m-am gândit: se produce numai o asociere de mai multe “voci” care interpretează aceeaşi partitură. Am îndrăznit prea mult cu această supoziţie? Deloc, căci, cu câtăva vreme în urmă, tocmai Dinu Huminiuc mi-a adus o sumă dintre “deSemnele” lui transpuse într-o cromatică mult mai subtilă decât am reuşit eu să mi-o imaginez. Era un adevărat “Scenariu de toamnă” care, desfăşurat peste amintirile îngheţate ale bătrînului Calistrat Hogaş, păstrate în Muzeul Memorial de la Piatra-Neamţ, le-a făcut să viseze colorat şi modern!
Emil NICOLAE
