Zilele trecute s-au împlinit 116 ani de la naşterea ieroschimonahului Paisie Olaru, unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici ai mănăstirilor nemţene din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Un om sărac din punct de vedere material şi nu foarte învăţat, dar bogat în har, blând, răbdător, smerit. Născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani, a primit la botez numele de Petru, fiind ultimul dintre cei 5 copii ai familiei. După ce a terminat cele 3 clase la şcoala primară din sat (atâtea clase se făceau atunci), tânărul Petru a mers la armată şi a participat la Primul Război Mondial. În 1918, s-a întors cu bine de pe frontul din Ungaria şi a primit ca răsplată din partea statului 5 hectare de pământ pe care le-a dăruit fraţilor săi. În anul 1921 a ales viaţa monahală şi a hotărât să meargă la Schitul Cozancea, Botoşani, unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani. La 9 iunie 1922 Petru a fost tuns în monahism şi a primit numele de Paisie. A urmat o perioadă de câţiva ani buni petrecuţi în linişte, într-o pădure, unde şi-a construit o chilie mică cu paraclis de lemn. În tot acest timp a crescut pe lângă sine câţiva ucenici aleşi, printre care şi pe arhimandritul Ilie Cleopa. În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a primit Taina Preoţiei, pentru ca mai apoi să fie numit stareţ al Schitului Cozancea. După ce aproape un an a fost egumen la mănăstirea botoşăneană, dorul de viaţa pustnicească i-au îndreptat paşii duhovnicului, în 1948, spre Mănăstirea Sihăstria, din Neamţ. Timp de patru ani s-a nevoit la Mănăstirea Slatina, din Suceava, tot ca duhovnic, cât timp stareţ a fost arhimandritul Ilie Cleopa, după care a stat jumătate de an la Schitul Rarău, episod povestit de însuşi părintele Paisie în 1984: „Am stat închis o săptămână. Apoi egumenul m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat şi mi-a zis: «Eşti un vas mic şi gol! Mai stai în chilie încă o săptămână ca să înveţi rugăciunea minţii». Am mai stat o săptămână şi sâmbăta, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el bucuros mi-a poruncit să o dau şi la alţii. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minţii, că nu am viaţă duhovnicească şi nu iubesc pe Domnul cât ar trebui“. Câtă smerenie! În primăvara anului 1953, Părintele Paisie s-a întors la Sihăstria, unde a trebuit să ţină piept persecuţiei împotriva monahismului din anii 1959-1964. Ca urmare a acestor contexte istorice, mănăstirea a rămas fără stareţ şi fără părintele Cleopa, care s-a retras pentru a treia oară în munţi. Astfel, bătrânul duhovnic Paisie s-a văzut lipsit de slujitori, cu toată greutatea apăsându-i pe umerii, însă cu multă rugăciune, răbdare şi blândeţe a reuşit să aducă liniştea duhovnicească în mănăstire. După ce, în 1964, situaţia de la Sihăstria s-a îmbunătăţit vizibil, ieroschimonahul Paisie Olaru a plecat iarăşi în căutarea liniştii şi a singurătăţii, pe care le-a găsit în chilia sa de la Schitul Sihla (1972-1984). În anul 1986 părintele s-a întors în obştea Mănăstirii Sihăstria şi în urma unei fracturi la piciorul drept a rămas imobilizat în chilia sa multă vreme. Ca şi cum atâta suferinţă nu era de ajuns, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi, iar auzul a începe să îi scadă tot mai mult. În zorii zilei de 18 octombrie 1990, la vârsta de aproape 94 de ani, părintele Paisie Olaru s-a mutat în lăcaşurile cereşti. (N.S.)
