aleho
pietricica turism

Dramaturgul Mircea M. Ionescu a fost la Piatra Neamţ

Joi, 15 noiembrie, în sala Teatrului de Joacă de la Biblioteca judeţeană “G.T.  Kirileanu”, devenită neîncăpătoare, s-a jucat piesa “Puşlamaua”, de Mircea M. Ionescu, în regia Mariei Hibovschi, în prezenţa autorului. Spectacol premiat la câteva festivaluri din ţară, “Puşlamaua” (piesă ce trebuie văzută neapărat de părinţi) abordează o problemă gravă a zilelor noastre: copii rămaşi singuri, fără părinţi, la vârsta când au cea mai mare nevoie de ei, cea a adolescenţei. Actorii s-au prezentat la înălţime, autorul le-a mulţumit… Deosebit de interesantă a fost şi partea a doua a manifestării, cea în care autorul, nimeni altul decât celebrul (pe timpuri) cronicar  de fotbal Mircea M. Ionescu (acum, dramaturg şi director al teatrului din Giurgiu), a povestit câteva crâmpeie din “aventura” sa de peste ocean.

Absolvent de filozofie în 1969 şi apoi al facultăţii de ziaristică, a lucrat la “Munca” şi “Sportul”, a prezentat vreo 14 ani meciuri de fotbal la radio şi televiziune, iar, înainte cu vreo cinci de de revoluţia din 1989, ia calea străinătăţii, profitînd de o ieşire în Italia, pentru un tratament la Florenţa. Stă cinci luni în lagărul din Roma, apoi trece oceanul spre America. Va sta 13 ani în New York. Aici absolvă un curs de relaţii sociale  Adelphi University din New York, scoate primul săptămânal de sport în limba română din America. Dar, pentru a se întreţine lucrează ca taximetrist de noapte la New York, acest “Babilon” al Americii.

“Am avut multe aventuri în munca de taximterie, Am fost ameninţat de mai multe ori cu pistolul, de câteva ori am luat bătaie, dar am avut şi clipe fericite când am avut clienţi pe actorii Anthony Quinn sau Greta Garbo. Într-o noapte, în Bronx, unul m-a ameninţat cu pistolul pentru bani. Altul, un polonez, mi-a pus cuţitul la gât. Culmea, discutasem cu el normal, era un om care părea civilizat, vorbisem cu câteva minute înainte chiar despre Henryk Sienkiewicz (celebrul lor romancier, autorul capodoperei “Quo vadis?”; n.n.), dar era drogat şi, la un moment dat, şi-a pierdut minţile. Altădată, vreo patru afro-americani m-au bătut şi mi-au luat tot. Mi-a trebuit mult timp să mă refac, dar urmări mai am şi acum.

Dar am avut parte şi de aventuri frumoase şi de neuitat. Într-o seară, cred că era vineri, stăteam la rând. Toţi petrecăreţii care ieşiseră dintr-un local au mers spre limuzinele de lux. Unul dintre ei vine spre taxiul meu. Era Anthony Quinn. L-am recunoscut. M-am blocat. Mi-am revenit când m-a  întrebat dacă sunt grec. I-am răspuns că sunt român şi am văzut “Zorba Grecul” de 17 ori la cinema. A zâmbit şi mi-a arătat o cale de ieşire spre hotel mai dreaptă, printr-un parc. Se întrecea cu ăilalţi care ajunge mai repede la hotel. Am vrut să refuz. M-ar fi amendat cât nu costa maşina. A zis că plăteşte el tot. L-am urmat. La hotel mi-a dat 50 de dolari. Cursa costa 2,75. Cu Greta Garbo nu am avut conversaţie. Tot drumul nu a scos nici un cuvânt, nu s-a uitat la mine. Mi-a plătit exact costul călătoriei. Nu mi-a lăsat un cent în plus.

Prin 1992-1993 am început să o mai răresc cu taximetria. Scoteam ziarul “Lumea Sporturilor”, publicasem şi cărţile despre Hagi, aveam ceva bani. Prima ediţie despre Hagi, 5000 de exemplare s-au vândut într-o singură zi. În 1994 m-am întors să-mi lansez o carte în România. Am mai revenit în 1995 la un simpozion la Neptun, apoi în 1997… Mi-am dat seama că nu puteam părăsi România de tot. Plecasem acolo pentru a-i face fiului meu un viitor. Acest lucru era realizat şi am zis gata. Când m-am întors din America aveam un salariu de 4000 de dolari pe lună. Aici am luat-o de la capăt.

Dar ceea ce m-a durut cel mai tare a fost felul în care s-au purtat cu noi vechile cunoştinţe, chiar rudele. Dacă până atunci ne revedeam cu bucurie la New York, acum, în ţară ne ocoleau. Chiar şi vechiul prieten Cornel Nistorescu, pe care îl găzduisem cândva în America, nu a mai avut timp să mă primească la redacţia unde lucra. Am discutat cu el prin secretară. Dar îmi explic toate acestea. Îmi amintesc o întâmplare tot din America. Când m-am dus la un oficiu de şomaj din New zork să fac un reportaj despre românii din America fără loc de muncă pentru ziar, un funcţionar de acolo mi-a pus în braţe un maldăr de dosare. Am crezut la început că sunt contracte de muncă. Erau reclamaţii ale românilor de acolo, făcute de unii altora, pentru muncă la negru”.