Pe răposatul neo-criptocomunist cu inimitabil râset sardonic îl poţi eticheta în fel şi chip, fără frică de Dumnezeu. Cuvintele rămân prea sărace pentru a zugrăvi răul şi intoxicările administrate românilor de inegalabilul profesor închipuit Silviu Brucan. A avut dreptate de multe ori după Revoluţie. A rostit adevăruri într-un fel propriu, unul de esenţă distructivă, care rămâne totuşi memorabil. Asambla şi ambala batjocura în forme consumabile, crea dependenţă. Instinctul său formidabil minimaliza esenţa unei criminale şcoli politice al cărei exponent era.
Una dintre poveştile Brucanului, excesiv de bine ancorată în memoria colectivă post-decembristă, cu toate că nu e originală, amintea de anchetele de la Securitate. Cu acel râset sardonic ce-i acoperea faţa şi deversa prin ecranul televizorului, zicea cum unii, după ce luau bătaie ca să vorbească, încasau o cafteală de rang superior ca să tacă. Bătaia contemporană din anchete, cel mai probabil, nu atentează la fizic. Bătăia e pe conturi, afaceri, combinaţii oribile, implicarea familiei, angajamente şi protecţie politică. Oricum, de anchete directe se ocupă alte structuri decât cele informative, oricare ar fi ele. Plecând definitiv în altă lume, în 2006, Brucan n-a apucat să constate cum se negociază astăzi tăcerea.
Anchetele de răsunet ale zilei, indiferent cine le gestionează, vizează vedete cu diverse grade de notorietate. Diferenţa rezultă de la cei mari, de la gestionarii şi depozitarii subiectelor grave, sensibile. Ei ştiu multe, sunt implicaţi în înţelegeri ce depăşesc hotarele de partid, ba şi de stat. Cât de proşti pot fi să nu se apere, să nu reclame – direct sau indirect – pe câte unii mai penali ca ei, dar netulburaţi? Îi baţi să tacă? Greu de crezut că vreun procuror din instituţiile cu susţinere euroatlantică ridică palma împotriva unuia care are bani să cumpere un oraş, un judeţ, o regiune, plus Casa Poporului pentru „impresie artistică”. Într-un regsitru de autoblestem naţional, noua serie de anchetaţi semnalizează că mai mult negociază decât cooperează. Prin negociere se adună informaţii ce întrec în consistenţă lucrările bazate pe documente ascunse, interceptări sofisticate şi înregistrări discutabile. Una dintre marile şmecherii acoperite de anchetatorii reuniţi ţine de selectarea prealabilă a subiecţilor aruncaţi în colţii presei şi ai publicului. Aici regăsim faza cu presiunile pentru tăcere pe care n-a apucat-o Brucan. Portofoliul real de mărturii şi probe ale jafului public merge de la confirmări convenabile difuzării „pe surse”, trece prin mărturii şi probe amânate, neoprindu-se însă la chestiuni strategice puse sub lacăt. Orice aluzie la „vedetele” judeţului Neamţ care au început a da cu subsemnatul şi a-şi negocia libertatea nu este întâmplătoare.
Viorel COSMA
