“Când a venit vremea notei de plată, a căzut Ceahlăul pe mine…”
Poetul Nicolae Boghian s-a născut la 2 februarie 1946 la Ghigoieşti. Militar de carieră, arma infanterie, a absolvit Şcoala militară superioară de ofiţeri „Nicolae Bălcescu” şi cursurile Facultăţii de filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de la Iaşi. A fost redactor la „Viaţa militară” şi „Viaţa armatei” (1980-2000). S-a restras , după pensionare, în comuna natală.
Autor al mai multor cărţi de poezie – „Ofranda mişcării”, „Miracolul munţilor”, „Sunet în Epidaur”, „Tropotele tăcerii”, „Lupii Siberiei”, „Stare de ecou”, „Limita singurătăţii” etc, – Nicolae Boghian este un scriitor cu apariţii discrete în public, chiar şi la Piatra Neamţ, dar care este prezent, din când în când, cu câte o carte de poezie sau proză dintre cele mai consistente. După ce i-am urat cele cuvenite la aniversarea zilei sale de naştere, l-am rugat să ne povestească o întâmplare mai hazlie din perioada cât a fost militar activ în cadrul armatei. Ceea ce am înregistrat de la el duminică, 2 februarie, pe reportofon s-a petrecut, cu aproape patru decenii în urmă, la Piatra Neamţ. (Nicolae SAVA)
Eram comandant de pluton la “terişti”. Un comandant de-al meu, fost copil de trupă, făcând inspecţie într-o zi, aşa, pe la sfârşitul programului, mi-a dat ordin să încolonez “indisciplinaţii” şi să-i duc la tuns. Frizeria era cam prin locul unde este acum biserica din cartierul 1 Mai. M-am conformat şi le-am spus băieţilor să fie rezonabili, să accepte o tunsoare decentă, ceea ce au şi făcut. (I-am avut în subordine pe poeţii Corneliu Ostahie, Victor Teişanu, Lucian Strochi, pe actorul Paul Chiribuţă şi pe mulţi alţi intelectuali, cu care m-am comportat aproape frăţeşte, înţelegându-i şi menajându-i pe cât îmi stătea în putere). Ne-am întors în cazarmă, am aliniat subunitatea şi l-am anunţat pe locţiitor că ordinul a fost executat. Dar a început circul. A făcut inspecţia, la sfârşit a dat din cap, a ţâţâit din buzele groase şi m-a trimis din nou cu ei să-i tund după regulament. Care regulament zicea că militarul trebuie să fie tuns scurt, 2 cm mi se pare, dar nu menţiona nimic despre părul de la ceafă. Aşa că i-am încolonat din nou pe terişti, dar am ocolit frizeria şi le-am dat voie să intre în cofetăria de alături pentru un suc, o prăjitură, apoi i-am prezentat din nou la control. Am fost trimis din nou la frizerie… De data asta n-am mai ascultat comanda. Am luat soldaţii şi i-am dus la sala de studiu, fără să mă mai uit în urmă. Dar ca să nu fiu numai în nuanţă gri cu amintirile, voi rememora o întâmplare petrecută prin 1977, pe când am primit eu un premiu pentru poezie oferit de revista “Viaţa militară”, la care colaboram asiduu. M-a chemat şeful Casei Armatei şi m-a anunţat că premiul îmi va fi oferit în cadru festiv de poetul aviator colonel Adrian Mierluşcă (fie-i ţărâna uşoară!).
L-am întâmpinat pe colonel la gară, apoi l-am condus la Hotelul “Central”, unde îi rezervasem o cameră. S-a aranjat şi, strălucind în uniforma lui de aviator, s-a înfăţişat cu mine (sau eu cu el) în sala de festivităţi a Casei Armatei, unde erau adunate “cadrele”. Mă rog, au urmat spiciuri, eu am spus o poezie, colonelul mi-a înmânat o diplomă, strângându-mi mâna. Mă aşteptam să-mi dea şi plicul cu premiul (vreo 3.000 de lei, echivalentul pe atunci al unei solde de maior), dar mi-am zis, în gândul meu, că poetul Mierluşcă vrea să mi-l ofere într-un cadru mai discret. Eram ameţit şi fericit, aşa că, după, l-am invitat pe poetul aviator la restaurantul “Ceahlău”, unde am făcut o consumaţie de zile mari. Nu aveam decât o sumă modestă în buzunar, dar mă bazam pe plicul ce urma să mi-l înmâneze colonelul. Chelnerul se cam învârtea în jurul mesei, pentru că venise vremea notei de plată. În cele din urmă, observând frământarea mea, Adrian Mierluşcă mi-a ţesut o poveste încâlcită, ce mi s-a părut cusută cu aţă albă, din care rezulta că, în tren, cineva îi furase plicul din buzunarul uniformei. A căzut “Ceahlăul” pe mine, dar am ieşit din încurcătură graţie faptului că eram un client vechi al restaurantului şi chelnerul m-a păsuit până a doua zi, când i-am achitat consumaţia. Cât despre plic, aveam să aflu mai târziu, poetul tocase toţi banii la vagonul restaurant al trenului cu care venise de la Bucureşti la Piatra Neamţ…”
