reclama autocenter

nicolae boghian

“Când a venit vremea notei de plată, a căzut Ceahlăul pe mine…”

Poetul Nicolae Boghian s-a născut la 2 februarie 1946 la Ghigoieşti. Militar de carieră, arma infanterie, a absolvit Şcoala militară superioară de ofiţeri „Nicolae Bălcescu” şi cursurile Facultăţii de filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de la Iaşi. A fost redactor la „Viaţa militară” şi „Viaţa armatei” (1980-2000). S-a restras , după pensionare, în comuna natală.

Autor al mai multor cărţi de poezie – „Ofranda mişcării”, „Miracolul munţilor”, „Sunet în Epidaur”, „Tropotele tăcerii”, „Lupii Siberiei”, „Stare de ecou”, „Limita singurătăţii” etc, – Nicolae Boghian este un scriitor cu apariţii discrete în public, chiar şi la Piatra Neamţ, dar care este prezent, din când în când, cu câte o carte de poezie sau proză dintre cele mai consistente. După ce i-am urat cele cuvenite la aniversarea zilei sale de naştere, l-am rugat să ne povestească o întâmplare mai hazlie din perioada cât a fost militar activ în cadrul armatei. Ceea ce am înregistrat de la el duminică, 2 februarie, pe reportofon s-a petrecut, cu aproape patru decenii în urmă, la Piatra Neamţ. (Nicolae SAVA)

nicolae boghian carte

Eram comandant de pluton la “terişti”. Un comandant de-al meu, fost copil de trupă, făcând inspecţie într-o zi, aşa, pe la sfârşitul programului, mi-a dat ordin să încolonez “indisciplinaţii” şi să-i duc la tuns. Frizeria era cam prin locul unde este acum biserica din cartierul 1 Mai. M-am conformat şi le-am spus băieţilor să fie rezonabili, să accepte o tunsoare decentă, ceea ce au şi făcut. (I-am avut în subordine pe poeţii Corneliu Ostahie, Victor Teişanu, Lucian Strochi, pe actorul Paul Chiribuţă şi pe mulţi alţi intelectuali, cu care m-am comportat aproape frăţeşte, înţelegându-i şi menajându-i pe cât îmi stătea în putere). Ne-am întors în cazarmă, am aliniat subunitatea şi l-am anunţat pe locţiitor că ordinul a fost executat. Dar a început circul. A făcut inspecţia, la sfârşit a dat din cap, a ţâţâit din buzele groase şi m-a trimis din nou cu ei să-i tund după regulament. Care regulament zicea că militarul trebuie să fie tuns scurt, 2 cm mi se pare, dar nu menţiona nimic despre părul de la ceafă. Aşa că i-am încolonat din nou pe terişti, dar am ocolit frizeria şi le-am dat voie să intre în cofetăria de alături pentru un suc, o prăjitură, apoi i-am prezentat din nou la control. Am fost trimis din nou la frizerie… De data asta n-am mai ascultat comanda. Am luat soldaţii şi i-am dus la sala de studiu, fără să mă mai uit în urmă. Dar ca să nu fiu numai în nuanţă gri cu amintirile, voi rememora o întâmplare petrecută prin 1977, pe când am primit eu un premiu pentru poezie oferit de revista “Viaţa militară”, la care colaboram asiduu. M-a chemat şeful Casei Armatei şi m-a anunţat că premiul îmi va fi oferit în cadru festiv de poetul aviator colonel Adrian Mierluşcă (fie-i ţărâna uşoară!).

L-am întâmpinat pe colonel la gară, apoi l-am condus la Hotelul “Central”, unde îi rezervasem o cameră. S-a aranjat şi, strălucind în uniforma lui de aviator, s-a înfăţişat cu mine (sau eu cu el) în sala de festivităţi a Casei Armatei, unde erau adunate “cadrele”. Mă rog, au urmat spiciuri, eu am spus o poezie, colonelul mi-a înmânat o diplomă, strângându-mi mâna. Mă aşteptam să-mi dea şi plicul cu premiul (vreo 3.000 de lei, echivalentul pe atunci al unei solde de maior), dar mi-am zis, în gândul meu, că poetul Mierluşcă vrea să mi-l ofere într-un cadru mai discret. Eram ameţit şi fericit, aşa că, după, l-am invitat pe poetul aviator la restaurantul “Ceahlău”, unde am făcut o consumaţie de zile mari. Nu aveam decât o sumă modestă în buzunar, dar mă bazam pe plicul ce urma să mi-l înmâneze colonelul. Chelnerul se cam învârtea în jurul mesei, pentru că venise vremea notei de plată. În cele din urmă, observând frământarea mea, Adrian Mierluşcă mi-a ţesut o poveste încâlcită, ce mi s-a părut cusută cu aţă albă, din care rezulta că, în tren, cineva îi furase plicul din buzunarul uniformei. A căzut “Ceahlăul” pe mine, dar am ieşit din încurcătură graţie faptului că eram un client vechi al restaurantului şi chelnerul m-a păsuit până a doua zi, când i-am achitat consumaţia. Cât despre plic, aveam să aflu mai târziu, poetul tocase toţi banii la vagonul restaurant al trenului cu care venise de la Bucureşti la Piatra Neamţ…”

Articolul precedentDisciplină pe bază de amenzi
Articolul următorLa Galeriile “Lascăr Vorel” Expoziţie retrospectivă Gheorghe Vadana