“M-am obişnuit să lucrez numai cu muzică, dar numai muzică bună”
Unul din cei mai importanţi artiştii plastici ai Filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Neamţ, Mircea Răzvan Ciacâru, intrat de mult în galeria marilor pictori români de azi, a împlinit 68 de ani. Pictor, grafician, muzeograf dar şi un restaurator important, cu rezultate remarcabile în domeniu, la Muzeul de istorie şi arheologie Piatra Neamţ, s-a născut la Cluj, la 9 iulie 1946, dar este timişorean. Artistul face toate şcolile, de la cursurile primare până la cele superioare (inclusiv Facultatea de arte plastice a universităţii) în oraşul Timişoara. Încă de pe băncile facultăţii a fost remarcat de profesorii săi, pictorul suprarealist Ion Şulea-Gorj, Gabriel Popa şi Victor Gaga (sculptură), artişti care i-au îndrumat paşii spre pictură.
După terminarea facultăţii ajunge la Neamţ, prin repartiţie şi predă desenul la Bălţăteşti şi Negreşti, apoi la Şcoala populară de artă Piatra Neamţ. În 1981 se transferă la Complexul muzeal Neamţ, pentru a conduce grupul de restauratori ai instituţiei. Debutează cu o expoziţie de artă grafică, în 1974, participând apoi la toate expoziţiile organizate de filiala nemţeană a UAP, precum şi cu expoziţii personale la Piatra Neamţ, Suceava, Bucureşti, Tel Aviv, Almere, Frankfurt pe Main. Astfel în anii 1974, 1978, 1979, 1980, 1981, 1995, 2000, 2002, 2006, 2013 are expoziţii personale la Piatra Neamt, cu lucrări de pictură şi grafică, în 1981 la Hanul cu Tei – Bucureşti, în 1982 la Teatrul de Comedie – Bucureşti, în 1983 la Teatrul Mic – Bucureşti, în 1985 la Tel Aviv – Israel, în 1996 la Almere – Olanda şi la Frankfurt pe Main – Germania, iar din 1970 până în prezent a participat la peste 50 de bienale, expoziţii colective, saloane şi expoziţii de grup din ţară (Timişoara, Arad, Drobeta Turnu Severin, Iaşi, Duăru, Suceava Bacău, Bucureşti, Braşov,unde obţine numeroase premii. Din 1974, participă la majoritatea saloanelor oficiale ale filialei UAP Piatra-Neamt, a ţinut prelegeri de Istoria Artei la Universitatea Populară Piatra-Neamţ, a publicat desene în reviste literare precum “Luceafărul” şi “Cronica”, a proiectat afişe pentru diverse manifestări culturale.
Echilibru perfect
“Mircea Răsvan Ciacâru este unul din acei artişti rari, care asigură un echilibru perfect între desen, culoare şi compoziţie, cultivând paradoxul, sinecdoca, oximoronul, plonjând discret în fantastic şi având un ritm al creaţiei inconfundabil, ferm, clar, cu acorduri simfonice” – scria despre arta sa criticul de artă şi scriitorul Lucian Strochi. Artistul are lucrări în colectii particulare şi de stat din ţară şi străinătate. Tablourile sale se află în expoziţii particulare din Franţa, Italia, Israel, Olanda, Germania, Rusia, SUA, Suedia. Mircea Răzvan Ciacâru a realizat grafica multor cărţi şi copertele unor volume. Deşi am stat de vorbă de vreo două ori cu artistul, publicând interviuri anul trecut, de data aceasta, după ce i-am urat „La Mulţi Ani!” din partea noastră şi a iubitorilor tablourilor sale, l-am rugat să ne destăinuie despre tabieturile din timpul creaţiei, dacă le are şi care sunt..
Tabieturile creaţiei
“Tabieturi? Da, categoric, da. M-am obişnuit, încă din facultate, să lucrez numai cu muzică, eu fiind mare amator de muzică simfonică, de operă, în general de muzică melodioasă. Trebuie să simt melodia, să o simt în tot ce transmite ea spre mine. Singur, în timpul procesului de creaţie nu mai auzi direct muzica ce vine spre tine, dar o simţi şi ea te ghidează. Cel puţin pe mine. Iar în momentul în care pun o placă, de exemplu, melodia sau cântecul, sau aria, fragmentul din ceea ce asculţi se opreşte, se produce un declic şi nici mâna nu mai merge pe pânză. Am încercat să lucrez fără muzică. Nu se poate. Nu pot, eu unul nu pot. Iar dacă ţineţi minte, anul trecut, ultima expoziţie personală a avut ca subiect – nu direct, la vedere, ci în înţelesul mai profund al lucrărilor – o temă muzicală de la care am plecat. Dar şi acuma, la acele imagini din Grecia, am pus muzică greacă. Nu mergea pe operă. Nu se potrivea ceva. Şi atunci am pus muzică greacă, desigur, am pus-o pe Nana Mouskouri. Deci, pentru mine acesta este un tabiet: muzica. În al doilea rând, nu pot lucra dacă e multă lume în încăperea în care pictez. Am nevoie de linişte. Iar aceasta vine odată cu muzica bună, cea care îmi place. Pentru mine, tot ce nu e muzică în timpul lucrului e zgomot şi mă deranjeză cumplit. De altfel, şi la facultate aveam săli foarte mari şi fiecare, în colţul lui, avea locul lui bine definit; prin poziţie, prin lucrurile lui de acolo, prin lumină, prin poziţia şevaletului. Deşi eram mai mulţi în acea sală, şevaletul nostru era rupt de realitatea de acolo. Atunci când mai sunt persoane în jurul meu, când lucrez, mă deranjează. Încă ceva: nu îmi place să discut despre tablourile mele în timpul lucrului. Discut despre tablou cu familia, cu colegii, cu prietenii, doar abia atunci când lucrarea a ajuns deja într-un stadiu foarte avansat”.
Nicolae SAVA
