* Dialog, la Tazlău, cu poetul Cezar Ţucu

* Cum te simţi în noua ta calitate de membru al Uniunii Scriitorilor?

– Cu toate că a trecut mai bine de un an de cînd Nicolae Manolescu mi-a semnat legitimația de scriitor profesionist, actul în sine și acum mă bucură, admiterea în Uniunii Scriitorilor  din România  nefiind, trebuie să recunoaștem, la îndemâna oricui. A fost una din clipele fericite ale vieții mele, alături de altele, bineînțeles, cu atât mai mult cu cât s-a întâmplat la rugămintea unor membri marcanți, atât ai Uniunii Scriitorilor, cât și din conducerea Convorbirilor literare sau Junimii. Exprimându-mă într-un limbaj apropiat materialului din care se fabrică obiectul pe care poetu-și plimbă pana, aș spune  că-i recunoașterea valorii celor zece cărți publicate pîna în 2010, zilele acestea fiind martore la apariția celui de-al 11-lea volum, Blestemele păcatului, la Editura Timpul. Nu-i rău prilejul de a  le mulțumi, iarăși, scritorilor Cassian Maria Spiridon, Constantin Dram, Adrian Alui Gheorghe, Cristian Livescu, Nicolae Sava, adică ție, și tuturor celor care au simțit și simt că  merit acest lucru. Satisfacția va fi supremă când și scriitorul Constantin Ardeleanu va fi primit în USR, cel puțin din două motive: unu – valoare indiscutabilă, și doi – pentru a redeveni prietenii de altădată.

* Cum se împacă, din punctul tău de vedere și nu al lui Dan Barbilian, matematica cu poezia?

– Prea mult nu diferă punctele noastre de vedere în legătură cu matematica și poezia, poate locul acela luminos, în care cele două se întâlnesc, să nu fie identic. Dacă autorul Jocului secund  îi stabilea coordonatele în domeniul înalt al geometriei, părerea mea-i că trebuie coborât cât de cât, pentru a-i da și poetului o șansă de ajungere la el, înălțimea stabilită de Ion Barbu fiind prea mare, chiar pentru matematicieni, darămite pentru cel cu pana.  I s-ar usca poetului cerneala din unealtă pân’ s-ajungă acolo! Sau, poate, asta a și dorit marele Barbilian. În rest, avem păreri între care s-ar putea stabili, oricând, un izomorfism. Chiar concepția celui de-al treilea mare matematician–poet, Omar Kayamm, nu diferă prea mult de cele spuse (cu modestie!), până acum. Reprezentarea formelor de existență, posibile sau imposibile, este realizată, într-un fel de omul de știință și în altă modalitate de cel aparținând artelor, ori vecin cu ea, primul operând cu simboluri, celălalt cu ceva echivalent, dar definit neclar. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că  niscaiva grame de abstractizare ne-ar prinde bine la toți, deoarece numai simbolul rezultat în urma acestei operații nu-i supus greșelii și, apoi, nu oare, simbolurile ascund acel mister, fără de care nu putem trăi? Esența, spre care trebuie mers, este ascunsă de simbol.

* Dar faptul că tu consideri poezia  minunea lumii, iar Ion Barbu, un joc secund, nu este, oare,  o altă deosebire a felului în care se poate desfășura trăirea poetică între cele două puncte limită, azur și nadir, invocate în secundul joc barbilian?

– Prietene, nadirul și azurul marelui poet-matematician sunt, de fapt, minus infinit și,  respectiv, plus infinit, adică cele două simboluri între care aleargă toate visele noastre, fiecare axă a oricărui sistem ortogonal, rectangular, cartezian sau cum vrei să-l numești, fiind înzestrată cu o sfântă treime: origine, sens și unitate de măsură. Nu ți-ai pus problema ce caută marea și clopotele (verzi) în acest joc? Marea, cu-al ei nivel, este originea la care ne raportăm, borna zero, punctul de plecare a oricărui demers, orice altitudine  comparându-se cu nivelul mării. Se-nțelege că trebuie avut un gram de minte pentru priceperea acestor lucruri, și astfel ajungem la IQ-un de sub clopotul lui Gauss, clopot ce bate zi și noapte, împrăștiind extremele la periferia sa, geniile bucurându-se de foarte puține procente în această curbă a repartizării inteligenței hominidelor

* Bine, bine, dar nu există, astfel, pericolul ermetizării gândirii și descifrării anevoioase a mesajului omului de știință?

–  Sigur că aceste pericole există, dar trebuie mers pe mâna esențializării. Trebuie spus cât mai mult în cât mai puține cuvinte. Nu mai există timpul citirii a 100 de pagini ca să desprinzi o idee. Invers da, dintr-o pagină să scoți centa de idei. Se-nțelege că moderația pare calea firească de urmat în orice, concilierea între cunoașterea științifică și cea artistică duce la rezultate, podul de flori trebui construit între limbajul științific și cel poetic. Nici la Ion Barbu nu se mai întâlnește o atât de mare densitate de cuvinte-simbol ca în Jocul său secund. Una-i să înțelegi  prin poezie ceea ce înțelegea Ion Barbu, acea simbolistică pentru reprezentarea formelor posibile de existență, dar transpusă prin melodia cuvintelor, și alta-i ceea ce se înțelege, de-o bucată de vreme, prin această formă de perpetuare a speciei scriitoricești.