„Eram la Jilava în ‘60 – îmi amintesc când a venit el era pe la sfârșitul lui februarie. Și noaptea târziu, în celula în care eram erau trei rânduri de paturi, eu eram în cel de sus. Și intră în celulă o persoană timidă, necunoscută, cu o sacoșă la subsoară, era târziu, și nu avea loc în pat, eu îi fac semn: urcă aici la mine! El îmi zice – iată, e momentul să urc și eu ca pisica pe cracă, nu mai știu cum a zis. S-a culcat lângă mine. Hai să mai dormim, că nu mai e mult până la zi. Nu știam cine e el. Dar pe dimineață, când l-am cunoscut, s-a legat o prietenie între noi… Era un om intelectual, cu bune maniere, și nu m-am scandalizat că eu sunt preot, călugăr, și el e evreu… L-am primit cu mult drag și el s-a apropiat mult de mine… De ce? Pentru că el, după cum a spus mai târziu, avea de gând să se creștineze, și iată s-a ivit ocazia. Mai era o grupare acolo, a lui Constantin Noica, grupul lui de intelectuali. Și când a fost vorba de botez, l-au întrebat: la ce confesiune te botezi? Și el a spus – la cea ortodoxă! Atunci, călugărul te botează! Și atunci, pe 15 martie, el a zis să facem botezul, după ce îi făcusem o pregătire sumară despre creștinism, să cunoască Crezul, simbolul credinței. L-am botezat cu apă viermănoasă, că apa așa era acolo, l-am botezat. S-au bucurat toți. Cei din grupa lui Constantin Noica s-au bucurat că s-a botezat la ortodoxie. După ce mi-a dat drumul, l-am trimis la părintele Teodorescu, la icoana sfântă din București, și l-o miruit. Acolo urma să fie miruit. Naș a avut tot dintre deținuți, nu mai știu numele…” (Părintele Mina Dobzeu)
”Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de cîte doi balia, ciubărul, tineta și un rezervor cu apă, părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră – e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare – și o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în rezervorul purtat de el și de un alt deținut. Vin la patul meu și cei doi preoți greco-catolici și nașul. Naș mi l-am ales cu vreo două zile înainte pe Em. V., fost profesor și avocat, bun cunoscător de latină și greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi Vă ordon, treceți Prutul! V. a fost directorul de cabinet al lui Ică și a purtat cu mașina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul și altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să îl scrie în numele său. (…) Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puțin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stânjenește dicția deslușită – părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid”. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
