reclama autocenter

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia. Valeriu este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfîntul închisorilor. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Țării al Republicii Democratice Moldovenești, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea fostei Basarabii țariste cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolșevici, în iunie 1940, Vasile Gafencu a fost deportat în Siberia și a murit la scurt timp după aceea. Lui Valeriu îi revine așadar și sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama și cele trei surori. În toamna anului 1941, cînd a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vîrsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași. Tînărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tîrgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la Aiud (întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941-1944) și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului bestial din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atît de gravă încît supraviețuirea sa timp de doi ani poate fi considerată drept o minune. Prețul rezistentei sale morale și spirituale în fața ighemonului comunist de la Pitețti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. T.B.C.-ul pulmonar, osos și ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însa, straniu, scăldat într-o lumină nepămînteană, asupra căreia depun marturie mulți din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieții sale. Sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune.  În ultimul an, hemoptizia (scuipa sînge) îl transformase într-o “epavă”. La prima vedere, căci lumina sfințeniei trecea dincolo de bietul trup în suferință și îi atingea pe ceilalți deținuți. Cu această figură de sfînt – care nu poate fi explicată natural, întrucît se știe că boala care îl rodea aduce doar deprimare și schimonosire a chipului – a trecut la cele veșnice. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaș al Duhului Sfînt. Pentru credința sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții. Pe 2 februarie 1952, el și-a rugat camarazii să-i procure o lumînare și o camașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune incadescentă, Valeriu a rostit ultimile cuvinte: ”Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”. La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoșilor), au venit și s-au închinat, pe rînd, toți deținuții, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-și ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Și-a sacrificat, pentru Hristos și neam: tinerețea, profesia, familia, libertatea și viața.

Articolul precedentPictorul Dumitru Bostan, la 78 de ani
Articolul următorDJTS se desfiinţează