Vasile_Tarateanu

* interviu cu scriitorul Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi, membru de onoare al Academiei Române

Vasile Tărâţeanu este născut la 27 septembrie 1945 în Sinăuţii de jos, regiunea Cernăuţi, în anul 1972 şi a absolvit cursurile Facultății de Litere de la Universitatea din Cernăuţi. A lucrat redactor la ziarul “Zorile Bucovinei” (1969-1981), apoi la Postul de Radio Kiev (1981-1991). În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți a fondat Societatea pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu“. Din anul 2000 este președinte al Fundației culturale “Casa Limbii Române” din Cernăuți. Este redactor-șef (sau director-fondator și editor) al gazetelor românești din Ucraina – Cernăuți: “Plai românesc” (1990–1994), “Arcașul”, “Curierul de Cernăuți”, “Junimea” etc. Aşa cum frumos scria Ion Pachia Tatomirescu, Vasile Tărâţeanu este “un poet-Sisif cărând stânca speranței re-întregirii de Țară”. Este autor a peste 20 de volume de versuri şi deţinător a trei premii importante acordate de colegii din România. Dintr-un interviu mai consistent, am ales pentru astăzi doar câteva răspunsuri.

– Mulţi au afirmat, şi pe bună dreptate, că eşti unul din puţinii poeţi-tribun ai limbii române aflat peste graniţele oficiale ale ţării. Nu te deranjează acest calificativ aparent limitativ?

Nu mă deranjează. Pentru că mă consider un oştean al limbii române. Ce-i drept nu-mi prea place cuvântul „tribun”, deşi nu odată în viaţa mea m-am folosit de diverse „tribune”, inclusiv şi cele înalte, pentru a susţine o cauză, a atrage atenţa demnitarilor zilei, pentru a face o declaraţie sau a exprima un protest.  Nu-mi prea place pentru că, în ultimul timp, cuvântul  „tribun” a căpătat o nuanţă discreditantă, cumva peiorativă. Din cauza unor politicieni de rea faimă.

 – Cât din viaţa ta cotidiană există în poezia pe care o scrii şi cât din ea e „ornament stilistic şi estetic”. Scrii cu program sau te laşi în voia inspiraţiei?

– N-am făcut asemenea calcule. Şi nici nu cred să existe vreo  modalitate, vreo unitate de măsură, un asemenea cântar cu ajutorul căruia să poţi face o asemenea departajare, între trăire şi rostire / între simţământ şi veşmânt / între frumos şi urât. De fapt nu mă preocupă în mod deosebit „ornamentele stilistice”. Dar cred că în cea mai mare parte versurile-mi exprimă gândurile, durerile,  bucuriile, speranţele, adică fiinţa-mi pământeană şi aeriană. Şi apoi, de  vreme ce am fost programat să scriu,  de cele mai multe ori mă las în voia inspiraţiei. Cu părere de rău nu mă pot „programa” să scriu o poezie (genială, precum ar vrea oricare dintre poeţi) la ora cutare sau cutare de zi sau de noapte. Mă pot programa zilnic doar să mă aşez la masa de scris, pentru a scrie un articol, un eseu, un medalion artistic, o replică, sau să „filosofez” pe marginea actului creator şi… chiar pentru a răspunde la întrebările unui interviu solicitat de colegii mei ziarişti şi poeţi, precum fac în momentul de faţă, răspunzând la întrebările domniei tale, dragă frate Nicolae.

– Faptul că nu te vezi cu prietenii tăi scriitori români foarte des, deşi între fraţii tăi de condei de acolo eşti un privilegiat, nu te determină să te consideri oarecum un exilat?

– Nu mă simt un om privilegiat în acest sens. Mă văd cam la fel de rar atât cu confraţii mei din ţară, cât şi cu cei din Cernăuţi. Diferenţa-i doar aceea că pentru a mă vedea cu cei din ţară am nevoie de o invitaţie, de o viză, de mai mulţi bănişori şi de mai multe ore pentru a le pierde în cele două vămi – ucraineană şi românească – în timp ce pentru a-i vedea pe colegii mei cernăuţeni e destul să ies în oraş, la vreo manifestare culturală sau la o bere, adică la un pahar de vorbă, ceea ce costă cu mult mai ieftin decât un drum până la  Suceava sau Iaşi, Bucureşti sau Ploieşti, Piatra Neamţ sau Craiova, Târgu Jiu sau Satu Mare, Galaţi sau Alba Iulia şi până în alte oraşe din ţară, unde am mulţi prieteni. Nu, nu mă consider un exilat. Nici la Cernăuţi, nici în Ţară. Mai degrabă mă simt un om liber ce s-a născut şi locuieşte într-o aşchie de ţară detrunchiată.

 – Într-o lume din ce în ce mai prozaică şi mai pragmatică, crezi că mai este nevoie de poezie? Care din rolurile ei ar trebui accentuat mai mult?

– Da. Cred. Mai ales că anume în această lume – prozaică şi pragmatică – e nevoie de o oază de frumuseţe. Iar, poezia, după cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu este “trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos” sau “căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului”, după cum a remarcat la rândul său Bogdan Petriceicu Haşdeu, născut prin părţile noastre, nu departe de Cetatea Hotinului. Cred că accentuat ar trebui să fie prin intermediul sentimentelor şi puterii gândului, rolul educaţional, etic şi estetic, –  de ce nu? – şi patriotic. Or, marea poezie dintotdeauna a avut şi aceste roluri. În turnul de fildeş, izolat de lume, de problemele ei nu poţi sta la nesfârşit.

– Pe când o lansare de carte de-a ta la Piatra Neamţ? Ce planuri ai pentru finalul acestui an, 2013?

– Poate că în primăvara anului viitor. Am în plan două cărţi. Una de microeseuri, alta de poezie. Rămâne să fac rost de niste sponsorizări, că de unul singur n-o s-o pot scoate la capăt. Şi mai am de cules şi pregătit pentru tipar cele două volume de memorii „Slujitor sub trei patriarhi” ale uncheşului meu, preotul Visarion Puiu, fost deţinut politic timp de 12 ani la închisorile din Gherla şi Aiud, care acum îşi doarme somnul de veci nu departe de Piatra Neamţ, în cimitirul comunei Gârcina, precum şi alte două cărţi de ale lui: cea de povestiri şi cea de dramaturgie. Dacă aş găsi şi manuscrisul romanului său „Taina Gabrielei”, şi teza lui de doctorat în teologie, ca de asemenea să le scot din anonimatul în care au stat câteva decenii la rând, m-aş simţi un om fericit.

A consemnat Nicolae SAVA