Contrar așteptărilor, nu mă revoltă declararea aiuristică a unei zile de doliu național. Impunerea compensării prin emoție și pioșenie a scârbei produse de autoritățile noastre funcționează de minune. Emoția și pioșenia de paradă nu s-au tabloidizat, nu sunt bulevardiere. Pur și simplu parada se vinde și se consumă pe nerăsuflate, fără urmă de judecată din partea unui neam prăbușit. Emoția și pioșenia autentice, curate, cele cinstite și sfinte s-au văzut la Petru Vodă. Sau la mănăstirea Lainici, în 2011, când a murit părintele Adrian Făgețeanu, altfel spus Penultimul, monahul tare drag Ultimului.
Nu mă preocupă nici grija banilor pe care Guvernul ar fi normal să-i recupereze de la firmele de asigurări în contul victimelor din Muntenegru. Tare-aș vrea să-i văd pe ăia care refuză sau tergiversează decontul. Poate asistăm la nașterea viitorului Oficiu de stat pentru recuperarea morților și răniților și nu ne-am dat seama. Mai mult, dacă se începe cu cei de peste hotare, deși suferințele și nedreptățile mari sunt în țară, măcar să aibă parte toți de tratament egal, nu în funcție de mediatizare și scandalul stârnit.
Mă revoltă doar că s-a decretat doliu când ar fi trebuit salutată speranța de viață a răniților din Muntenegru. Știm că moartea se comercializează mai bine decât viața în macabra societate în care supraviețuim. Consumăm moarte și pomeniri pe pâine în loc să ne indigneze aruncarea vieții în penumbra umbrei definitive. Dreptul la viață e vorbă goală, iar asigurarea tratamentelor și intervențiilor pentru bolnavi încep să ne coboare sub pământ.
Compasiunea pentru familiile îndoliate după carnagiul din Muntenegru nu trebuie strigată în stradă, nu trebuie dirijată. Dacă o simți, bine, dacă nu – nu. Altfel e ca și cum fantasticii muntenegreni ar aștepta să fie decorați de-ai noștri după ce au donat sânge de bună voie, fiindcă așa au simțit. Gestul lor a însemnat viață, pe când ai noștri se vor îmbulzi la o lumânare, o batistă, un colăcel și-un blid cu mâncare.
Viorel COSMA
