bistrita mre

Una din mănăstirile cele mai imporante din Moldova, cu o veche tradiţie monahală şi culturală, este, fără îndoială cea de la Bistriţa. Tradiţia spune că începuturile obştii monahale din Bistriţa datează de la sfârşitul veacului al XIV, din timpul domniei lui Petru I Muşat, când, prin osteneala ieromonahului Pafnutie, s-a ridicat aici o bisericuţă de lemn. În 1402, Alexandru cel Bun a zidit în locul acesteia o frumoasă biserică de piatră cu pronaos, gropniţă, naos şi altar, pentru a-i fi loc de veşnică odihnă lui şi familiei sale. În decursul mai multor ani, domnitorul a înzestrat Mănăstirea Bistriţa cu numeroase sate şi moşii asigurându-i surse de venituri. După trecerea sa la cele veşnice, alţi domnitori urmaşi şi-au înscris numele printre donatori făcând din Bistriţa una din cele mai înstărite ctitorii ale evului mediu moldovenesc. Ştefan cel Mare a ridicat o clopotniţă cu paraclis care dăinuie şi astăzi. Să încercăm să descifrăm inscripţia din peretele sudic: “Evlaviosul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această clopotniţă şi biserică întru numele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Albă, pentru rugăciunea sa şi a Doamnei sale Maria şi a copiilor lor în anul 7006 (1498) şi tot în anul acela le-a şi săvârşit în luna lui septembrie 13 zile”. De domnitorul Petru Rareş, un alt ctitor al sfântului lăcaş, se leagă o înduioşătoare poveste păstrată pe un document de danie din a doua sa domnie (1546). În toamna anului 1538, trebuind să părăsească ţara invadată de ienicerii lui Soliman Magnificul, abandonat de boieri şi lipsit de orice speranţă, fiul lui Ştefan cel Mare a găsit loc de popas şi adăpost la Bistriţa, în drumul său către Transilvania. “Am fugit şi am ajuns la Mănăstirea Bistriţa şi intrând în biserică am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane şi mult am plâns, aşişderea şi egumenul şi tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinţi lacrimi. Şi am dat făgăduinţă lui Dumnezeu şi Prea Curatei lui Maici că de mă voi întoarce iarăşi la scaunul meu cu bine şi biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare… Şi mi-am adus aminte de făgăduinţa mea şi îndată, trimiţând, am reînnoit şi din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur şi zid şi l-am înfrumuseţat şi pe dinăuntru şi pe dinafară”. Neavând date certe, amploarea lucrărilor realizate de Petru Rareş la Bistriţa între 1541-1546 nu poate fi stabilită cu exactitate. Cercetătorii încă mai emit ipoteze şi nu se hotărăsc dacă să atribuie lui sau ginerelui său – Alexandru Lăpuşneanu – refacerea zidului de incintă cu turnul de la intrare şi paraclisul de la etaj, refacerea casei domneşti împodobită cu frescă şi extinderea paraclisului din clopotniţa ridicată de Ştefan cel Mare. Clădirea de piatră din colţul sud-vestic al incintei unde a funcţionat până în secolul al XIX-lea o şcoală domnească şi care găzduieşte astăzi muzeul mănăstirii este atribuită lui Petru Rareş. (N.S.)

Articolul precedentAjutor pentru Borca
Articolul următorEpoca de Piatra Neamț

1 COMENTARIU

  1. Text bun titlu neglijent. A CTITORI are, pardon pentru comparație, același statut cu A DEFLORA – ca să mă exprim academic. Adică e un lucru care se întâmplă O SINGURA DATĂ.Iar ideea asta cu ctitoritul în serie, îmi aduce aminte de expresia „oarecum fată mare”.Păi se poate domn Nicu ?

Comments are closed.