Alexandra Mangalariu – olimpica de la Judiciar
Are 24 de ani şi lucrează într-o echipă „dură” de poliţişti care investighează omoruri şi încătuşează răufăcători. A fost olimpică la română şi la franceză şi a absolvit Colegiul „Calistrat Hogaş” ca şefă de promoţie. Vreme de vreo doi ani, a întors pe toate feţele ipoteza de a da examen pentru Academia de poliţie. Susţinere?
„Nici vorbă! Părinţii mi-au spus de la început că nu am nicio şansă, pentru că admiterea e grea”, spune Alexandra Mangalariu, acum subinspector la Serviciul de Investigaţii Criminale al Poliţiei Neamţ. „M-am stresat puţin cu proba sportivă, care era eliminatorie. Alergam şi dimineaţa, şi seara, şi nu reuşeam de niciun fel să scot mai puţin de 4 minute şi 10 secunde, cât era baremul la 1.000 de metri. Am făcut ture de stadion până am reuşit să scot timpul optim şi am intrat la Academie. Am absolvit în 2012 şi, cum repartiţia se face în ordinea mediilor, am prins singurul loc liber din judeţul Neamţ. Şi era la Investigaţii criminale, ceea ce făcusem în ultimii doi ani de facultate”.
Alexandra este o femeie delicată şi frumoasă, pe care nu prea ai pornirea s-o aşezi, nici măcar imaginar, lângă vreun tâlhar periculos. Şi totuşi asta face. Executarea mandatelor, cum se numeşte în limbajul de specialitate, face parte din viaţa ei de zi cu zi. Imediat ce instanţa decide că un infractor trebuie arestat, poliţiştii pleacă în căutarea împricinatului, îl încătuşeză şi-l duc la arest.
„Sora mea este în clasa a XII-a, tot la Filologie, şi vrea să meargă la Drept. M-a văzut pe stradă când duceam de braţ un individ extrem de murdar şi a fost oripilată. «Cum ai putut să-l atingi? Nu te-ai gândit că te murdăreşti?». Ce era să fac? Mai bine spăl geaca decât să-l scap. Nu e o meserie prea feminină, dar nu mă văd făcând altceva. Cel puţin deocamdată. M-am gândit bine până am optat pentru cariera de poliţist şi, dacă sistemul nu mă va dezamăgi mai mult decât a făcut-o deja, nu mă apuc de învăţat pentru Institutul Naţional de Magistratură. Mulţi colegi de-ai mei de facultate sunt deja procurori sau judecători, cu altfel de muncă şi altfel de salarii”.
Atât colegii, cât şi şefii ei, mai toţi oameni „căliţi” în meserie, sunt mândri de subinspectorul Mangalariu. E percepută drept serioasă, responsabilă şi bătăioasă, în ciuda aspectului ei fragil. Alexandra s-a născut şi a crescut la ţară, la Crăcăoani. De mică a fost băieţoasă şi nu s-a jucat niciodată cu păpuşile: „Eram prietenă mai curând cu maşinile şi cu roboţii. Dar asta nu înseamnă neapărat că m-am născut pregătită gata pentru meseria de poliţist de judiciar. În primul an de practică, am fost duşi la «Mina Minovici», să asistăm la necropsii. Erau 20 de cadavre în sala aia şi o săptămână am avut impresia că totul în jurul meu miroase a sânge. Cu timpul, m-am obişnuit”.
Dincolo de serviciu, Alexandra îşi doreşte o viaţă de om obişnuit. Are un prieten, dar nu se grăbeşte să se mărite. Îi plac foarte mult călătoriile, pentru că vede locuri noi şi, de câte ori are ocazia, „fuge” cu maşina câte două, trei zile. Și adoră caii. Nu are timp, însă, să se ţină riguros de echitaţie, pentru că programul ei este plin de neprevăzut.
„Telefonul meu sună tot timpul, la cele mai neaşteptate ore, aşa că nu-mi pot face niciodată un plan de drumeţie sau de petrecere, nici măcar de sărbători. Tocmai de aceea sora mea îşi doreşte un program bine stabilit, pentru că vede ce fel de viaţă am. Lecturi? În ultimul timp am deschis doar cărţi de specialitate, despre urmărire penală şi urmărire judiciară. Iar de vreo lună citesc Noul Cod Penal şi Noul Cod de Procedură Penală. Dacă mai prind câte un film, din când în când, mă consider norocoasă. Dar, cel puţin deocamdată, nu regret nimic…”
Cristina MIRCEA
Alina Militaru – două deceniii dedicate atletismului
Motto: ”Lacrima este simbolul fericirii şi al mâhnirii. Dar, oricum ar fi, ea ne arată cât de mult iubim ceea ce facem şi ce preţ uriaş are împlinirea sau neîmplinirea visului nostru făurit în atâtea nopţi de gânduri, veghe şi speranţă”. (Cristian Ţopescu)
Meseria de jurnalist m-a învăţat să-i înţeleg pe sportivi. Pe Alina Militaru o cunosc de 20 de ani. Mai exact, din perioada gimnaziului, când aşa cum declara “era un copilaş mic şi firav, înzestrat cu o serie de calităţi motrice”. Alina Militaru face parte din categoria sportivilor de elită pe care i-a avut România. A excelat prin muncă, modestie, sportivitate, fidelitate. Să câştigi timp de două decenii medalii pentru acelaşi club şi să nu-ţi schimbi niciodată antrenorul, e absolut impresionant! În urmă cu cinci ani s-a dedicat antrenoratului, după două decenii petrecute pe pista de atletism în lupta cu centimetri. Munceşte pentru CS Ceahlăul, fără a fi angajată. Vă vine să credeţi? Peste 10 ani îşi doreşte să aibă un campion mondial şi un sportiv care să meargă la Jocurile Olimpice. S-a căsătorit în urmă cu 5 ani cu Adrian Barcan şi are un băiat pe care-l cheamă Matei. (Ana MOISE)
Sportivul nu este robot!
“Nu cunosc dacă toată lumea ştie că am făcut proba de săritura în lungime, dar totuşi oamenii asociază numele de Alina Militaru cu sportul, nu ştiu dacă-l aseamănă neapărat cu atletismul. Sportivul nu este robot, este om. Poate să prindă o formă foarte bună, dar poate şi greşi copilăreşte”.
Născută pe 10 aprilie 1982, Alina Militaru-Barcan are la activ 20 de titluri de campionă naţională, cucerite de la nivelul copilelor unu şi până la senioare. În 2011 a sărbătorit alături de antrenorul său, Ion Iorga, 20 de ani de activitate ca sportivă de înaltă performanţă la CS Ceahlăul.
“Rezultatele pe care le-am obţinut de-a lungul a 20 de ani de activitate, au fost doar pentru CS Ceahlăul. Am mai avut duble legitimări, dar nu am plecat niciodată cu totul de la CS Ceahlăul Piatra Neamţ, iar pentru mine acest fapt este foarte important. Prea puţini sportivi reuşesc acesta lucru pentru că se ajunge la partea materială şi atunci un club din provincie nu reuşeşte să susţină financiar un sportiv, eu zic de talia mea. Sportivii se nasc într-un loc, cresc foarte frumos formaţi de antrenori, dar când ajung la un nivel valoric ridicat vor să plece unde le este mai bine. Eu am fost fidelă clubului pietrean, nu prea m-a interesat partea materială. Tot ce am făcut, am făcut numai din plăcere pentru că atunci când am început să fac atletism, nu se punea problema banilor. Nici nu se discuta despre aşa ceva”.
Recomandată de profesoara Aman
Pe terenul de sport al Şcolii nr. 12 din Piatra Neamţ ( Liceul Comercial “Spiru Haret”), Alina Militaru a făcut primii paşi pe drumul spre minunata lume a atletismului. “Aveam 9 ani şi doamna profesoară Eugenia Aman de la Şcoala nr.12 m-a recomandat profesorului Dan Cojocaru, fostul director de la CS Ceahlăul. Am lucrat cu domnul Cojocaru cam un an. Eram un copilaş mic şi firav, înzestrat cu o serie de calităţi motrice. Făceam cam două antrenamente pe zi, dar m-am mai şi lăsat din diferite motive. Ulterior i-am avut antrenori pe Temistocle Mâţă, iar apoi pe Ion Iorga. La început nu-mi plăcea absolut deloc să lucrez cu domnul Iorga. Şi-a dat seama. Veneam de la domnul Mâţă, care era un antrenor apropiat de copii, cum sunt şi eu acum. Domnul Iorga mi se părea foarte strict şi foarte sever. Dar au apărut rezultatele şi am început să am încredere şi asta m-a ajutat foarte mult. Apoi ne-am respectat foarte mult, m-a învăţat să fiu un om corect, cinstit. În cantonamente am fost de la 14 ani. Am cunoscut sportivi valoroşi ca Bogdan Ţăruş, Monica Iagăr, Rodica Mateescu etc.. Am învăţat multe de la ei”.
Prezentă la JO de la Atena
Cele mai bune rezultate din cariera Alinei Militaru sunt 6,73 m (august-2004), în aer liber şi 6,60 m (februarie-2006), în sală. A participat la Jocurile Olimpice din Grecia, la mai multe ediţii de Campionatele Europene şi Mondiale, la Jocurile Francofone din 2005 şi 2009 şi la Campionatele Mondiale Universitare, în 2003, unde a ieşit a doua cu rezultatul de 6,45m. “Am avut oferte din Turcia şi de la clubul Rapid. Ar fi însemnat să renunţ la tot, să schimb totul, antrenorul, şcoala. Nu mi-am asumat schimbările. Am fost cum se zice sportivă de casă. Dacă voi avea un sportiv valoros îl voi sfături după încheierea junioratului să plece, nu la un club în ţară, ci în străinătate. Baremul pentru JO de la Atena din 2004, l-am obţinut la ultimul concurs intern şi a fost 6,73 m”.
Colecţionează căni
“Ideea mi-a venit umblând prin lume. Am o colecţie de căni, în jur de 100, adunate de pe toate continentele. Mai avem şi o colecţie de vinuri, dar aceasta este pasiunea soţului. În această vinotecă există trei sticle de vin de soi din anul 1982, anul în care m-am născut, una din anul în care s-a născut soţul meu, Adrian şi una de când s-a născut băieţelul nostru, Matei. Avem 5 ani de căsătorie, după 7 ani de prietenie. M-am căsătorit în 2008. Matei este ca un argint viu, este cea mai mare bucurie a noastră, cea mai frumoasă medalie”.
“Atletismul este viaţă!”
“Atletismul este viaţă! Sportul sporturilor înseamnă trudă continuă. Şi un asalt neîntrerupt”, spunea celebra Iolanda Balaş Soter. Şi Alina Militaru trudeşte zi de zi alături de o grupă de copii pe care-o pregăteşte pentru probele de viteză, sărituri şi alergări de garduri. “Sunt din ce în ce mai puţini cei care vor să facă sport de performanţă. Deja cu sportivele pe care le pregătesc am cucerit 10 medalii în întrecerile naţionale de copii. Mi-au intrat la suflet. Mi-s foarte dragi că vor să devină atlete. Calităţile pentru săritura în lungime sunt: viteza, care este nativă, o îmbunătăţeşti, dar nu o dezvolţi; o gleznă foarte bună, foarte flexibilă, la fel şi detenta, ca să te desprinzi uşor. Nu am făcut exces de muncă. Totul a fost într-o ordine firească. Foarte mulţi antrenori grăbesc procesul de pregătire a unui sportiv şi nu e bine, pot apărea accidentări grave. Din familia mea nimeni nu a făcut sport de performanţă. Tatăl meu este cât de cât înalt, fratele meu a cochetat şi el cu fotbalul, dar nimic serios. Sper să transmit gena urmaşilor. Mi-am păstrat numele de Militaru de acord cu soţul meu, dar pe Matei, fiul meu, îl cheamă doar Barcan”.
“Alina Militaru este cea mai bună sportivă pregătită de mine. Aspiraţiile mele legate de ea s-au concretizat datorită omului de excepţie care este Mihai Bătrânu, unul dintre puţinii oameni care au înţeles că sportivii reprezintă o bogăţie locală, pe care trebuie să o gestionăm cu grijă”. (Ion Iorga)
