La Agapia trăieşte un poet important al literaturii române contemporane dar care iese din sihăstria sa doar atunci când are ceva de spus. Uneori o face direct, în public, alteori printr-o carte de versuri. Din dicţionarele literare aflăm că este născut la 27 martie 1950, la Mânăstirea Agapia, judetul Neamţ, din părinţii Ioan şi Natalia, a făcut clasele primare şi gimnaziale în comuna Agapia, iar cursurile liceale la Târgu Neamţ, la Liceul Ştefan cel Mare, terminate în anul 1969 după care a urmat Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, absolvent în 1975. A fost membru fondator şi redactor şef adjunct al revistei „Opinia studentească” din Iaşi. În 1969, a debutat în ziarul Ceahlăul, iar editorial cu volumul „Fulgere captive” (poeme), Editura Junimea, 1984. A mai publicat: „Viata după Iisus” (poeme), Editura Panteon, 1996; „Duminica absentelor” (poeme), Editura Priceps Edit, 2004, „Ardere de tot”, Editura Princeps Edit, 2009. A publicat mai multe eseuri de specialitate: La quête sans conquête, Franta 1994; James Joyce, une lecture roumaine, Franţa 1996. A semnat în revistele literare poeme şi eseuri pentru care a primit mai multe premii: premiul revistei „Luceafărul” (pentru eseu), premiul revistei „Ateneu” (pentru eseu), premiul revistei „Tribuna” (pentru eseu). A participat la colocviile AEFM (Asociaţia Europeană „François Mauriac”), colocviul dedicat poetului François Cheng, membru al Academiei franceze prezentarea comunicării: „François Cheng entre le souffle initial et le dernier appel”, Strasbourg, Franta, 2009. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România Membru al Asociatiei Europene „François Mauriac”.
* Un poet al cuvântului în sens primordial
Acum o lună de zile i-a apărut un nou volum de versuri, “Amin Agapia”, un volum despre care Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cea mai autorizată voce în materie de critică literară din ultimii ani, afirma: „Am intrat ca într-o altă lume, o lume revolută, a culturii, în care respectul pentru poezie era cel al orficilor, al aleşilor cuvântului. Spun orfici în chip generic, convenţional, căci Gheorghe Simon este un poet al cuvântului în sens primordial. (…) Poetul se mărturiseşte ca atare mai mult sau mai puţin voalat, ca pelerin în propria sa singurătate, în propriul său suflet, spre izvorul nemuritor al Cuvântului. Aceluia divin. Astfel se dezvăluie o concepţie înaltă despre poezie, ca res sacra, ca un sens profund pe care poetul se străduie să-l descopere în toate ipostazele vieţii. Poezia religioasă a lui Gheorghe Simon izvorăşte dintr-o credinţă profundă, cu temeiuri teologice foarte bine stăpânite”. Întâlnindu-l la Agapia, în livada cu nuci şi meri scuturaţi de prima brumă a acestei toamne târzii, l-am rugat să-mi răspundă la câteva întrebări. Deocamdată, o primă întrebare despre titlul cărţii sale.
* De ce “AMIN AGAPIA” (cu adevărat Agapia)? Nu sună puţin publicitar acest titlu ? De ce acest patriotism local accentuat ? Cum te răsplăteşte mănăstirea Agapia pentru asta ?
– În nici un fel. Nici nu mă aşteptam la vreo răsplată. Din contra, Agapia mi-a dăruit iubirea, pe când mănăstirea îmi contestă dreptul de proprietate asupra grădinii, în care mi-a fost dat să văd Raiul copilăriei. Constat, cu uimire, că mănăstirile nu mai sunt lăcaşuri de cult, cu biserici şi altare sfinte, ci instituţii patrimoniale, manageriale, încât, închinătorii, mărturisitorii, de altădată, sunt acum turişti de ocazie, ecumenici, ratând cuminecarea, şi, drept consecinţă, comunicarea ! Lăcomia asta nu-i semn bun, mai ales acum, pierzându-ne sufletul, pe care l-am ţinut ascuns, în vremi de restrişte. Nu mai întrezărim sensul jertfirii şi nici pe cel al rodniciei Duhului : admirăm zidurile, îngrădirea trainică, şi uităm de zidire. E o răsturnare cumplită, subminată de o ispitire a spiritului, a puterii pernicioase a cuvintelor, încât Verbul e în destrămare şi în amputare, prin tergiversare. Amin Agapia e răspunsul bun la chemarea asurzitoare a tăcerii neîntinate, ca ispăşire şi iscusire, prin asceza Verbului, pe toate jertfind, jertfitor. E un fel de ieşire din Infernul singurătăţii atroce, aşa cum poetul Ioan Es Pop şi-a găsit mântuirea prin poezie şi prin mărturisire, fără de umbrire, părăsind Ieudul natal, din prinos de iubire. Titlul, Amin Agapia, mi-a fost sugerat de poeta Constanţa Buzea, găsindu-i o noimă ascunsă, implicită poeziei pe care o compun : un fel de nimb al Închinătorului dintotdeauna, respirând aerul agapic, sub tâmpla văzduhului împresurat de iubire. Etimologic, AMIN, e un cuvânt ebraic, însemnând AŞA SĂ FIE ! AMIN e şi un fel de confirmare şi de întărire a rostirii, când ruga e “fierbinte”, către cele înalte, fără umbră de implorare sau de invocare. Mai mult, AMINUL poate fi expresia necoruptei şi nesmintitei aspiraţii umane, spre împlinire, inspirat fiindu-ne sufletul de un duh eliberator. Agapia nu mai e un loc, ci un nume; nume consfinţit de Închinătorii şi Mărturisitorii care s-au inspirat din Duhul răcoritor al contemplării, lăsând la intrare povara cotidiană a urgisirii, dând expresie senină, grigoresciană, chipului în admirare şi încântare de sine. AMINUL e în fiecare suflet, ca o clipire, o sclipire a ceea ce ne va fi dat să vedem o singură dată, făcînd să se risipească tot ce e vraişte în mintea noastră, tot ceea ce ne împovărează, pe măsură ce ne cucerim abisul/prăpastia, performeri netăgăduitori, dar atât de fericiţi, biruiţi de neputinţă. Da, AminAgapia pot fi rostite împreună, fără de smintire, întrucât amândouă, cuvintele, sunt sălaş de iubire şi de împlinire. Aminul e o confirmare a Creaţiei, o consfinţire şi o consimţire faţă de actul pur gratuit, dar atât de cuceritor, cumpănitor, al poeziei, ca putinţă şi făgăduinţă, prin asceza Duhului, care poartă numele poetului, numele nostru.
