aleho
pietricica turism

Aminteam cu câtva timp în urmă, în comentariul meu la cartea soţilor Ludovica şi Victor Tănăsescu, “Pagini răzleţe de istorie”, despre jurnalul sublocotenentului Mihai Oprea din Bălţăteşti, mort pe front la nici 26 de ani, la 18 februarie 1945, în Cehoslovacia, jurnal apărut la Editura “Cetatea Doamnei” din Piatra Neamţ. L-am citit, atunci la apariţie, dar nu am avut prilejul să scriu depre el. Cartea, alcătuită şi prefaţată atent de Adolf Minuţ de la Muzeul de istorie Piatra Neamţ, conţine în cele circa 120 de pagini jurnalul ţinut de acest tânăr ofiţer al armatei române, de la 24 noiembrie 1943 până în clipa când o mitralieră i-a întrerupt scrisul pentru totdeauna. Fiu al unei familii cu mulţi copii (şapte) din Bălţăteşti, Smaranda şi Constantin Oprea, rămas orfan de tată la şase ani, îmbrăţişează cariera militară (scurtă pentru el) şi pleacă imediat după şcolarizare direct pe front. Trimis pe frontul din Transilvania, apoi în Ungaria şi Cehoslovacia, tânărul Mihai Oprea îşi găseşte sfârşitul la Cota 695 din Cehoslovacia, chiar din prima zi de repartizare în linia întâi a frontului. A fost înmormîntat, împreună cu alţi 500 de camarazi români, într-un sat din apropierea Cotei 695, dar, după ani, prin grija familiei şi sprijinul Ambasadei Române la Praga, rămăşiţele sale pământeşti îi sunt aduse în ţară şi reânhumate în satul natal. În perioada scurtă cât îşi ţine jurnalul, noiembrie 1943 – februarie 1945, Mihai Oprea noteză din când în când pe unde trece cu trupa sa, descrie locurile şi oamenii cu care ia contact. Sunt şi perioade mari de timp când nu poate reveni la jurnal: “Ar trebui să mă condamn pe mine însumi, că de atâta timp nu am mai scris nimic. Şi câte s-au petrecut cu sufletul meu de atunci…” În vinerea Paştilor din 1944 (atunci Paştile a căzut la 16 aprilie), sublocotenentul Oprea, care se afla la Posdam, notează:  “Au venit Sfintele Paşti. Pentru noi de aici parcă nici nu este. Cred că şi în ţară este tot aşa de trist, dar cel puţin este o înseninare a necazurilor, o speranţă născută din credinţă. (…) Sâmbătă spre Paşti, după program, am plecat imediat la Berlin. Zi minunată, străzi pline de lume. M-am interesat întâi de o biserică unde se va face slujba de Înviere. Am descoperit-o în Ierusalemstrasse. Este puţin stricată de pe urma bombardamentelor, dar când am intrat înăuntru şi am văzut pictaţi sfinţii noştri cu numele româneşti şi când am văzut un anunţ în româneşte că slujba se ţine a doua zi la 9,30 – aici – , am rămas plăcut surprins. Am plecat din nou prin oraş. Am cutreierat cu uniforma mea şi sabia care atrag privirea tuturor. Foarte multă lume, deşi e bombardat peste tot…” Jurnalul are, însă, şi pagini mai puţin luminoase, chiar dureroase: “Când scriu aici plâng, plâng ca un copil. Până acum am discutat şi ne-am frământat cu Gărniţă (coleg de arme; n.n.), el cu expansiunea lui oltenească şi-a vărsat focul strigând şi gesticulând. Eu am rămas să mă consum şi să plâng, deşi este femeiesc, şi în acest moment mai bine mi-ar sta cu arma în mână la hotarele dragii mele ţări” (30 martie 1944). Lectura jurnalului este de-a dreptul emoţionantă. Mihai îşi notează stările prin care trece fără intenţia de a face literatură, dar multe din pagini o conţin. Ar mai fi multe de citat, de spus, de notat, dar ne oprim acolo unde l-a întrerupt pe tânărul sublocotenent o blestemată mitralieră să-şi continue jurnalul: “Nu mai pot scrie, căci nu se mai vede, deşi băeţii suflă mereu în foc. În jurul meu răpăie mitral…” Pe ultimul cuvânt, cîteva pete de sânge…