După epuizarea favorabilelor impresii produse de călătoria cu pluta, „climatul bun şi aerul muntos”, precum şi de persoana prefectului Nicu N. Albu, scrisoarea adresată lui Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia”, trece la părţi din ce în ce mai „delicate” [reamintim, parantezele pătrate conţin completările noastre]: „Oraşul nu este curat. Prin stradele laterale, nu tocmai depărtate de centrul oraşului, măturătorii nu sunt defel activi; din canalurile aşezate dedesubtul trotuarelor [din lemn] exhală un miros urât; scândurile însă cari acoperă aceste canaluri şi pe cari se face circulaţia pe jos sunt în multe părţi putrezite şi găurite. Până acum încă n-am vizitat spitalul oraşului, dar e probabil că picioarele rupte şi scrântite [pe asemenea trotuare] nu sunt tocmai rare în secţia chirurgicală”. Chiar şi în aceste condiţii, oraşul nu duce lipsă de oaspeţi, iar turistul orădean continuă să privească în jur cu rigoare profesională: „E multă lume străină pe aicea, mai cu seamă din Bucureşti, Galaţi şi Iaşi, persoane cari au fugit de căldurile tropicale din aceste oraşe” [din 1890, urmare a „boom-ului” datorat apelor minerale de pe Cozla, oraşul căpătase statut de localitate balneară, ceea ce însemna şi reduceri la transportul pe căile ferate; e de mirare deci că scrisoarea medicului nu cuprinde şi referiri la mult apreciatele ape]. „Dar căldura e şi aicea destul de mare în cursul zilei; numai dimineaţa şi sara temperatura e scăzută în mod simţitor. Umblând încoace şi încolo, m-a frapat numărul cel mare de bolnavi de ochi, trachoma sau conjunctivita granuloasă, o boală molipsitoare şi periculoasă, foarte anevoie de vindecat [şi generată, vai, de ignorarea condiţiilor igienice în general şi a stării latrinelor în special!]. La copii am văzut multe bube pe faţă, bube cari de multe ori mi-au dat de gândit: n-am înţeles niciodată de ce poporul le-a dat supranumirea de dulci”. Intrigat şi de modul diferenţiat în care în cele două medii – rural şi urban – este înţeles repausul duminical, corespondentul „Familiei” (ascuns sub pseudonimul „Incognito”) notează apoi, uitând pare-se de specificul demografic al oraşului, chiar de el relevat în prima parte a corespondenţei: „M-a surprins oarecum neglijarea zilei de sărbătoare: piaţa a fost plină de vânzători şi cumpărători, prăvăliile toate au fost deschise, muncitorii de prin ateliere lucrau fără răgaz şi, pe când clopotul catedralei chema evlavioşii la biserică, un zugrav văpsea cercevelele ferestrelor la palatul primăriei… Cu o zi înainte însă, sâmbătă, o linişte desăvârşită domnia în tot oraşul şi lucrătorii se primblau în voie, în haine de sărbătoare”. Dar… totul e bine nu doar când se termină cu bine, ci şi când apare totuşi puţin romantism: „Grădina oraşului, luminată cu electricitate [noutate din mandatul primarului Manolache Albu şi al destoinicului său ajutor, Constantin Isăcescu: 1891-1895], e locul de întâlnire par excellence al high-liff-ului de toate riturile. Muzica regimentului, dirigeată de un capelmaistru ceh îmbrăcat în uniforma ofiţerilor români, dar fără a şti o boabă românească, cântă dimineaţa şi sara. Un număr respectabil de mese, aşezate lângă bufet, sunt totdeauna ocupate şi multe dame, îmbrăcate cu mult gust, se primblă prin aleile grădinuţei, prin locuri luminate şi prin locuri obscure. Parfumul brazilor umple atmosfera şi şoapte duioase vibrează în aer.”
Constantin BOSTAN
